24 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„NOI NU NE TEMEM!”

26 ianuarie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Mult aş vrea ca toţi care ne ţinem de neamuri, vorba primului Preşedinte al Republicii suverane Moldova, să păşim în noul an cu aceste cuvinte. Şi să le rostim pe tot parcursul celor 365 de zile, ca un descântec contra fricii, de fiecare dată când suntem strânşi cu uşa, puşi în situaţii de a tremura pentru bunăstarea noastră, pentru locul de muncă ce ne asigură de rău de bine existenţa. Conştient n-am numit aici şi teama pentru un fotoliu moale, un post ce-l ridică pe vreun conaţional cât de cât deasupra celorlalţi de acelaşi sânge. În asemenea cazuri zicala că „sângele apă nu se face” este de-a dreptul ignorată.

„Noi nu ne temem!”, am auzit aceste cuvinte, rostite simplu, fără bravadă teatrală, de la un profesor de limba şi literatura română dintr-o localitate nouasuliţeană. Sub impresia lor am încheiat optimist 2013 şi am păşit în noul an cu mai puţin pesimism în privinţa viitorului nostru ca etnie românească pe un pământ tot mai mult îndepărtat de veritabila-i origine. Referindu-se în general la tematica abordată de ziarul nostru şi în mod special la un articol ce punea în lumină străduinţa colegilor săi de a le cultiva copiilor simţul dragostei pentru limba maternă şi datinile poporului român, căruia aparţin cu trup şi suflet, el (lucru, oricât ar părea de straniu, rar întâlnit printre profesorii de română) ne-a mulţumit pentru curaj şi fermitate.

I-am răspuns că meritul nostru este incomparabil de mic faţă de al lor, al celor puţini sinceri patrioţi de la vetrele unde nu se stinge focul aprins de înaintaşi şi menţinut prin veacuri marcate de vicisitudinile istoriei. E o adevărată minune că mai întâlnim români care mai pot declara deschis, sincer şi dezinteresat: „Noi nu ne temem!”. Cu toate acestea, ezit să divulg numele acestui bărbat curajos. Nu pentru că ar fi un personaj inventat sau nu i-aş fi desluşit bine cuvinte… Nu e la mijloc nici vigilenţa exagerată din partea mea, dar am destule motive de a manifesta precauţie şi a mă teme să nu li se pună capac celor fără de teamă. Or, deşi s-au schimbat programele de învăţământ şi manualele, şcolile din Ucraina au rămas aceleaşi apendice ale puterii. Pedagogilor nu li se impune pe prim plan datoria de a-i instrui pe copii, ci de a servi politicii statului, indiferent de faptul dacă aceasta se află în serviciul poporului sau este orientată împotriva propriilor cetăţeni. După modelul din perioada sovietică, un profesor şcolar, dar mai ales directorii de şcoală, trebuie să desfăşoare agitaţie în perioada electorală pentru candidaţii susţinuţi de partidul de guvernământ, să scoată elevii la demonstraţii în sprijinul acestora, să execute neabătut orice indicaţie. Nu putem nega faptul că acum, într-adevăr, există mai multă libertate. De sfintele sărbători lucrătorii din învăţământ nu patronează drumurile ce duc spre biserică. Dimpotrivă, merg cu elevii la slujbele religioase. Dar când ne gândim că şi biserica de astăzi slujeşte mai mult statului decât lui Dumnezeu, nu prea avem prilej de bucurie.

În condiţiile actuale, un profesor care se opune făţiş politicii de deznaţionalizare oricând poate fi intimidat, pus la punct. Chiar şi unui perfecţionist, la o adică, i se pot găsi o sumedenie de neajunsuri: bunăoară, n-a completat cum se cuvine, în limba de stat, catalogul, nu aplică metode inovatoare la predarea lecţiilor etc. De aceea am găsit de cuviinţă să nu-l nominalizez pe profesorul care „nu se teme”, ca, din cauza curajului său, să nu se trezească directorul din senin cu un control frontal al şcolii. E cea mai simplă şi nevinovată metodă practicată de superiorii din învăţământ pentru a tempera simţirile naţionale – fragile, rar întâlnite în şcolile noastre. De fapt, acolo unde oamenii au demnitate şi sunt siguri de profesionalismul lor, ei oricând pot apela la legile statului, atât de bune inclusiv pentru români, legi care ne oferă dreptul la apărarea şi promovarea identităţii naţionale.

Iar dacă legile nu ne sunt de folos, să nu uităm că dispunem de repere morale şi argumente istorice, de care nici o altă etnie conlocuitoare nu se poate rezema. Nu numai în preajma zile de 15 ianuarie, când sărbătorim naşterea patronului spiritual, ar trebui să-l invocăm pe Eminescu, întărindu-ne verticalitatea cu tot ce ne-a lăsat pentru dăinuire. Să luăm ca referinţă măcar următoarele: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nemaipomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. …Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce am trebui să fim: voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că frica de acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală, limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune…”.

Astăzi nu ne ameninţă cu deznaţionalizarea nici nemţii, nici austro-ungarii, însă pericolul nu e mai mic decât în perioada de ocupaţie austro-ungară şi cea sovietică, constatările lui Eminescu rămânând actuale şi mult mai de luat în seamă decât la momentul când au fost scrise.

Maria TOACĂ