17 octombrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NE-AM VISAT ŞI NOI O ALTĂ SOARTĂ...

27 ianuarie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

PORTRETELE  LUI  EMINESCU  ŞI  ŞTEFAN  CEL  MARE  SUNT  PENTRU  EL  SACRE  RELICVE

 „Un om valorează atât cât iubeşte”. Român din talpă până în creştet, membru activ al Societăţii „Mihai Eminescu”, Ion SEMENIUC al lui Alexa din Hruşăuţii Volocii (Plaiul lui Vodă), raionul Hliboca (Adâncata), îşi iubeşte cu durere de inimă Ţara, păstrând vie memoria înaintaşilor. Pe Mihai Eminescu şi Ştefan cel Mare îi are nu doar în tainiţele sufletului său iubitor de Neam, ci portretele lor sunt în modestul său „muzeu” personal  sacre relicve, alături de alte câteva obiecte vechi – un „Căluţ”, care are peste 100 de ani, cufărul, cu care tatăl-său, Alexa, a fost la război, râşniţa, care datează de peste 200 de ani, vitelniţa pentru depănat calapurile  (lâna toarsă), furca cu caier, spata, maşina de torturi, „masleanca”, cu care  maică-sa făcea unt, patefonul, care are tot peste 100 de ani, dar care  încă îi învârte pe unde muzicale  romanţele tinereţii.

Or, care dintre voloceni se mai poate lăuda cu asemenea obiecte scumpe, moştenite din bătrâni şi păstrate cu dragoste. Ce-i drept, ar avea nevoie hruşăuţeanul împătimit de aceste lucruri sfinte de un adevărat muzeu, poate chiar ar fi bine ca primăria să-şi asume această responsabilitate, ca şi la Voloca (la şcoli sau la Căminul Cultural) să existe un muzeu al satului, unde să fie expuse obiectele vechi de preţ ce mai păstrează suflul străbunilor noştri şi care ar fi pentru cei tineri  un imbold de mândrie pentru neamul românesc, pentru a-şi păstra Rădăcinile şi Graiul.

Oricum, am rămas impresionată că un ţăran de la coarnele plugului, dar nu un om şcolit, a adunat acest  preţios tezaur, că un simplu român  de la ţară poartă spre inima tinerilor icoana strămoşilor.

„Aş fi foarte satisfăcut dacă aş reuşi să expun aceste sfinte odoare strămoşeşti într-un adevărat muzeu, căci cât trăiesc, le păstrez ca fiind cele mai scumpe  amintiri din trecut, de când eram o ţară şi un popor, iar ce va fi apoi, Domnul ştie.  Când eram mic, mergeam cu tata, cu căruţa, la piețele din Dorohoi, Siret, Rădăuţi. După ce, în 1944, sovieticii ne-au „eliberat” mult timp nu ni s-a permis să mergem în România. Am trăit cu dor de Ţară şi frate. Pe Dumitru, fratele mai mare, care a fost ofiţer în armata română şi care după răpirea Bucovinei s-a refugiat în România, stabilindu-se cu traiul la Scheia, în judeţul Teleorman, l-am vizitat  abia după 30 de ani de stăpânire rusească. Am trecut frontiera în Ţară cu mari dificultăţi, fiindcă  li se permitea doar rudelor de gradul I să-şi viziteze neamurile. Prin anii’90, când Ucraina a devenit independentă, împreună cu românii din nordul Bucovinei, am trăit euforia trezirii naţionale, care,  de fapt, aşa şi nu s-a produs. Vizitam atunci Ţara, împreună cu alţi membri ai Societăţii „Mihai Eminescu”, cu membrii Corului bisericesc, trecând frontiera doar pe liste, întocmite de biserică, societate etc., nu ca acum, cu vize. Îmi amintesc, în 1996, când eram prezent la hramul Voievodalei Mănăstiri, l-am cunoscut pe regretatul jurnalist Mircea Motrici, întrebându-l când vom putea liber veni la Putna. Iar profesionistul, care ne-a luat interviu şi care ţinea foarte mult la noi, bucovinenii înstrăinaţi de ţară, a spus: „ Graniţa trebuia să fie pe Nistru, dar nu pe Prut. Va veni şi acel timp când vom fi cu toţi împreună”. Era nelipsit la Societate, la manifestările noastre culturale de suflet. Ne însoţea pretutindeni. La Stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, care în timpul sovieticilor era aproape părăsit, mergeam să ne închinăm în fiecare an în  lunea Paştilor, la început pe furiş, căci dacă aflau comuniştii despre acest simbol al românilor, îl tăiau.  Era alături de noi la momente solemne şi în clipe grele, precum şi patriotul român Vasile Ilica, stabilit cu traiul în Oradea, originar din Broscăuţi, raionul Storojineţ, acel care printre primii a scris o istorie adevărată a Bucovinei răpuse şi înstrăinate de Ţară, pentru elucidarea adevărului istoric alegându-se cu interdicţia de a-şi vizita baştina. Am fost împreună şi la Mormântul Eroilor din Cimitirul săracilor din Sighetul Marmaţiei, şi la parastasele de la Varniţa, Fântâna Albă, unde la 1 aprilie 1941 au fost măcelăriţi cu cruzime, seceraţi de gloanţele mitralierelor grănicerilor sovietici şi chiar îngropaţi de viu mii de oameni paşnici, care purtau doar o singură vină – cea de-a fi român –  şi dorinţa de a se uni cu fraţii şi părinţii din România.

Împreună cu Biserica, tot fiind înscris pe listă, fără viză, am fost la Putna, când a avut loc ceremonia de canonizare a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, apoi la aniversarea a 500 de ani de la trecerea sa în nefiinţă – în 2004 etc. Am fost oaspete drag în casa cunoscutei cântăreţe Sofia Vicoveanca, iar nu demult, împreună cu coriştii de la Biserica din Hruşăuţi, am cântat colinde la Biserica din Arboreni, România. Acum, însă, avem nevoie de paşapoarte şi de vize. Deşi trăim cu speranţa că va sosii, totuşi, o zi, când vom  fi şi noi  membri ai familiei europene, v-a cădea sârma ghimpată şi noi, românii, vom putea liber să ne vizităm ”.

LA  MULŢI  ANI  SĂ  TRĂIŢI!

Probabil, aşa e plămădit omul. Cu speranţa că anul ce ne bate în poarta vieţii va da buzna în casele noastre cu mai mult belşug, cu mai mult noroc şi împliniri, cădem pradă acestui vis efemer, lăsându-ne conştient copleşiţi şi păcăliţi de el, ca apoi, ironia sorţii, după o satisfacţie amăgitoare, să  constatăm cu regret că destinul ne oferă doar şanse mizere de a-l materializa.

Sigur, o altă soartă şi-au visat părinţii, buneii şi străbuneii noştri – să trăiască liberi, fără griji, fără nevoi în Ţara lor de Dor, în Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, pe Pământul României, în leagănul străbunelor plaiuri, dar destinul le-a fost crunt şi amăgitor  –  amarul, durerea şi necazurile, dând buzna peste ei cu tăvălucul odată cu răpirea şi înstrăinarea de Ţară a Bucovinei. Poate o altă soartă şi-ar fi dorit şi Românul, membrul activ al Societăţii „Mihai Eminescu”, Ion SEMENIUC al lui Alexa din Hruşăuţii Volocii (Plaiul lui Vodă), raionul Hliboca (Adâncata), însă viaţa i-a pregătit drumul său, hărăzit cu hopuri, urcuşuri şi coborâşuri, căci nu şi-a găsit loc printre favoriţii ei, cărora le-a fost dat să li se împlinească toate visele.

Născut la 4 ianuarie 1934, a suportat toate urgiile regimului asupritor, doar din singurul motiv că fratele său mai mare, Dumitru, încorporat în armata română, a participat la lupte împotriva sovieticilor. Rănit la Cotul Donului, când s-au retras trupele române, s-a refugiat apoi în România, stabilindu-se cu traiul la Scheia, în judeţul Teleorman. Părinţii lui, Alexa şi Varvara Semeniuc, fiind bătrâni, călăii sovietici au hotărât să se răzbune pe ei prin alte metode perfide – să-l ducă forţat la muncă silnică pe mezinul Ion. Nu avea nici 15 ani, când a fost luat la FZO.

„Părinţii au rămas în lacrimi şi în doliu, crezând că fratele Dumitru a căzut în război, căci mulţi ani n-am ştiut nimic de el. I-ar când m-au luat sovieticii şi pe mine, au îmbătrânit şi mai mult. De durere şi necaz, nu li se mai uscau lacrimile. Eram încă un băieţandru, când am fost dus cu forţa la muncă, la construcţii, în fundul Rusiei, tocmai după Ural. Ne-au înştiinţat de la primărie că trebuie să mergem neapărat la şcoală, la nişte cursuri de seară. După câteva zile, într-o seară, când ne aflam acolo, au venit şi ne-au luat forţat, ducându-ne la primărie, unde am stat toată noaptea, apoi dimineaţa ne-au transportat cu căruţele la Gara Mare din Cernăuţi, unde au adunat tineri din mai multe sate. Ne-au încărcat apoi în eşaloane, fiind păziţi de ostaşi ruşi,  şi duşi am fost tocmai după munţii Ural, în Celiabinsk, la muncă silnică, la construcţii. Era un ger cumplit de-ţi îngheţa şi nasul. Trăiam în barăci friguroase, câte 20 de tineri într-o cameră. Ca să ne mai încălzim niţel, să ne fie puţin mai cald, apropiam paturile şi ne lipeam unul de altul,  astfel am supravieţuit calvarului. Înduram nu doar din cauza gerului, ci şi de foame, căci ne hrăneau foarte prost, doar pâine neagră şi nu îndeajuns, iar de carne, peşte, nici vorbă. Am muncit în condiţii neomeneşti doi ani şi jumătate, ca să nu-i pot uita apoi o viaţă întreagă, nici până la 80 de ani, pe care îi voi împlini mâine”, de-abia reuşeşte, Ion SEMENIUC, să-şi termine fraza, ştergându-şi lacrimile, care îl podidesc şi care îi menţin vie durerea amintirilor.

P. S. Cu ocazia jubileului octogenar, îi adresăm alese plecăciuni pentru nobilu-i deziderat patriotului român Ion SEMENIUC, celui care ţine vie amintirea martirilor care s-au sacrificat pentru Libertatea Patriei, îngrijind de mormântul eroului Toader Jinomeţchi, părăsit în pădurea Paşniilor Volocii, mulţumindu-i respectuos pentru Dragostea de Neam şi Ţară ce-o insuflă tinerilor şi urându-i „La mulţi, mulţi ani!” .

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)