Iubirea de poveste a lui Eminescu și Veronica Micle … La 22 aprilie 1850 s-a născut Veronica Micle
”Îngerul meu blond”, ”Draga mea Nică”, ”Mititica mea Moţi, ”Eminul meu iubit” sau ”Miţule băiet iubit”, aşa se diezmierdau Mihai Eminescu şi Veronica Micle în scrisorile lor de dragoste, cel mai celebru cuplu din istoria literaturii române. Contemporanii Poetului, iatoricii şi criticii literari afirmă, însă, că relaţia dintre Eminescu şi Micle, iubirea de poveste dintre cei doi îndrăgostiţi nu a fost perfectă, împlinită, ci una sfâşietoare, marcată de certuri, patimă, gelozie şi chiar trădare, că, nu de puţine ori, cei doi iubiţi s-au consolat, fie doar pentru o noapte sau mai multe, în braţele altor parteneri. Astfel, referinţele privind amantele lui Eminescu sunt numeroase şi evidente, însuşi Poetul dându-se de gol cu poeziile dedicate acestora. În ceea ce o priveşte pe Veronica Micle, părerile sunt diverse: unii susţin că a fost victima calomniilor junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care căutau răzbunarea. Alţii susţin că”văduvei lui Ştefan Micle îi plăcea cochetăria şi îl tortura pe gelosul Eminescu cu escapadele ei amoroase”.
Ambii
s-au născut în acelaşi an – 1850. S-au cunoscut în 1872, la Viena, unde Mihai
Eminescu îşi făcea studiile, iar Veronica, mamă a doi copii, soţia profesorului
Ştefan Micle, cu care se căsători la
vârsta de 14 ani şi care era cu 40 de ani mai mare, venise pntru a-şi trata o
exemă.
De
altfel, a fost o dragoste la prima vedere. Iată ce scria Veronica Micle, în 1883,
în poezia ”M-am gândit”, despre această
întâlnire cu poetul de care era îndrăgostită încă de când îi citise poeziile în
”Convorbiri Literare”: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am
cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să
pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”.
Contemporanii spun că şi Eminescu a nutrit aceleaşi sentimente faţă de tânăra
frumoasă, cu o vastă cultură şi o voce
îngerească. De fapt, anume de la Viena începe relaţia lor de iubire. Înaripat
de iubirea romantică, Veronica Micle domină lirica de dragoste eminesciană a
anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Ea e
„floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” ,
„îngerul blond” etc. Deşi sfâşiat de
gelozie şi de patima unei iubiri
neîmplinite, fiindcă lui Eminescu nu-i plăcea statutul de amant, frecventa însă
casa familiei Micle, unde aveau loc seratele literare ale Veronicăi. „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită
a vieţii mele, scria Poetul. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la
piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa
mea”.
După
moartea lui Ştefan Micle, Veronica rămâne văduvă şi iubita oficială a lui
Eminescu. Însă, după cum conştientizează contemporanii, iubirea dintre Poet şi
Veronica Micle, a fost marcată, încă de la primele întâlniri, de gelozie,
durere şi suferinţă. În poeziile lui Eminescu se simte această durere a unei iubiri
neîmplinite. Într-o scrisoare din 1876 el scrie că se simte înşelat:
" Mi-ai omorît orice idee mai bună în cap. Am stat aice, în acest
oras pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea în societé o dată pe săptămînă şi
pentru a fi ridicol în faţa lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale.
Credeam în dumneata, nu mai cred…”.
Şi junimiştii spuneau că au grijă ca poetul să nu ajungă o bătaie de joc, că
Veronica Micle, umbla şi flirta cu ofiţerii prin parcul ieşean Copou, un loc
popular de promenadă. Amorul lor
ajunsese destul de departe şi poetul trăia amara, dezamăgitoarea concluzie că
iubita este o femeie uşoară.
Din 1877, Eminescu pleacă la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la
”Timpul”. Veronica Micle rămâne la Iaşi. Poetul se îndrăgosteşte de Mite
Kremntiz, secretara personală a regelui Carol I şi îi răspunde rareori
Veronicăi la scrisori, primind numeroase reproşuri. Între timp cei doi doresc
să se căsăstorească, efort zădărnicit de junimişti. ” Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele,
flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii
Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu,
născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce
aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei”, scrie Costin Tuchilă.
Posibil că Eminescu n-a dorit ca Veronica, prin căsătorie, să-şi piardă pensia de văduvă, iar el, simplu redactor la ”Timpul”, nu avea bani să o întreţină. Aventurile lui Eminescu cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca, dar şi idiferenţa lui Eminescu, care nu răspundea la scrisori sau evita să vină la Iaşi să o întâlnească, spun criticii, ar fi determinat-o să accepte avansurile lui Caragiale, coleg al lui Eminescu la ”Timpul”. Probabil că Eminescu aflase, căci viitorului dramaturg Ion Luca Caragiale îi plăcea compania doamnelor şi nu făcea secrete din cuceririle sale. Posibil ca Veronica Micle, supărată de infidelităţile şi indiferenţa lui Eminescu, cedează lui Caragiale, petrec o noapte fierbinte de amor, îi povesteşte de boala Poetului.
Despre
infidelitatea Veronicăi îl informează Scipione Bădescu, un ziarist botoşănean,
prieten al lui Eminescu. El află în detaliu tot ceea ce s-a întâmplat între
Micle şi Caragiale în 1880, când îl vizitează pe Titu Maiorescu.
Deşi istoricii literari şi criticii susţin că Eminescu a iertat-o
pentrua aventura cu Ion Luca Caragiale, ar mai
fi urmat un episod amoros al Veronicăi Micle cu poetul bucureştean Iuliu Roşca,
peste care Eminescu trece cu uşurinţă şi aproape se căsătoreşte cu Veronica
Micle, însă boala ca şi argumentele junimiştilor îl fac pe poet din nou să
renunţe.
Zigu
Ornea scria în 1999: ”Se pare că, după incidentul
Caragiale, Maiorescu însuşi i-a atras atenţia poetului despre uşurătatea totală
şi depravarea Veronicăi. Corespondenţa dintre cei doi amanţi a continuat
totusi, inclusiv deplasările ei la Bucureşti, el plîngîndu-se, la 21 februarie
1882, că are "o cumplită nevralgie la cap". Dar ea tot insista, vorbind de căsătorie. Încît, la 28 februarie
1882, Eminescu îi scria acea tulburătoare scrisoare de refuz ("Bolnav,
neavînd nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai
modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi avînd
pururea grija zilei de mîine, tu crezi că as putea fi atît de nelegiuit să pot
veni lîngă tine şi să nu vreau să viu…”.
După
acest refuz, după o perioadă în care Eminescu a făcut numeroase tratamente,
fiind dus şi la Viena în acest scop, vine la Botoşani, unde poetul s-a retras
din 1887 în grija surorii sale Harrieta, care, de asemenea, o considera pe
Veronica Micle vinovată de starea de suferinţă a fratelui ei. De altfel, la Botoşani, Veronica Micle şi Mihai Eminescu trăiesc un
ultim episod de iubire. În 1888 se întorc la Bucureşti şi stă alături de Poet
până acesta moare. Nu-i supravieţuieşte şi se sinucide la mănăstirea Văratic, unde s-a retras după moartea Poetului. Moare
în chinuri la vârsta de 39 de ani, la 4 august, peste 24 de ore, după ce a băut
arsenic.
Veronica Micle, victima invidioşilor şi
răufăcătorilor
Criticii afirmă că toate cochetăriile dnei
Micle nu sunt decât bârfe ale junimiştilor pentru un conflict mai vechi cu Titu
Maiorescu. Veronica a fost martoră
într-un proces în care Titu Maiorescu era acuzat de hărţuirea unei eleve. ” În 1864, Veronica Micle şi mama ei
apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Maiorescu, Preşedinte
al Comitetului de inspecţiune şcolară, era învinuit de „fapte scandaloase” în care
era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia
Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii
Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu
înverşunare acuzaţia, poate reală.”, scrie Costin Tuchilă. Astfel, Titu
Maiorescu n-a văzut cu ochi buni relaţia dintre Eminescu şi Veronica Micle,
căutând să facă tot posibilul să-i despartă pentru a se răzbuna.
„Fugara aventură a Veronicăi Micle cu
Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii
celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române”, scrie acelaşi Tuchilă.
Iar o bună dovadă a nevinovăţiei lui Micle este faptul că s-a sinucis după
decesul Poetului. „Prefera să fie
metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu Virginia
Micle, fiica Veronicăi. Iată şi ultimele cuvinte de amor, scrise de Veronica
Micle pe o copertă de carte şi trimise la Botoşani: ”Scumpului meu Mihai
Eminescu” .
Diana Toma, Zorile Bucovinei