12 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DACĂ TRĂIA AR FI FĂCUT-O MAI BINE

4 februarie 2014 р. | Categorie: Destine

Se spune că timpul e o comoară scumpă, dar oamenii nu-și dau seama și nu prețuiesc această avuție. Timpul rezolvă multe probleme și alină dureri. Iată că au trecut 14 ani de când soțul meu Vasile Bizovi a plecat ca să nu se mai întoarcă. Poate e fericit acolo sus… A fost un luptător înflăcărat pentru drepturile românilor din nordul Bucovinei, un fiu devotat baștinei sale. A trăit ca să ridice în slăvi Boianul, cântat de Marele nostru Eminescu. A suferit mult din cauză că nu avea o biografie ”curată”, fiind etichetat ca fiu de culac, revenit la vatră pentru a lupta cu dușmanii națiunii noastre românești.

În continuare voi încerca să descriu odiseea ieșirii de sub tipar a monografiei Boianului. Fiind grav bolnav, soțul mi-a încredințat să-i îndeplinesc trei dorințe. Mai întâi de toate, s-o ajut pe nepoata Cristina să-și continue studiile în România, la București. Nu era în puterile mele acest lucru, dar s-a găsit un om de suflet, care a intervenit. Cristina a absolvit cu succes facultatea și acum lucrează la București. Îi sunt nespus de recunoscătoare lui Constantin Covalciuc pentru ajutorul acordat. A doua dorință a fost ca să organizez muzeul bisericesc, această idee germinând demult  în sufletul soțului. Am reușit să-i îndeplinesc și acest vis, nutrind regretul că Vasile ar fi făcut mai bine și mai mult decât mine, căci planificase și o bibliotecă pe lângă muzeu. Cea mai mare dorință, însă, a fost să fie tipărită monografia Boianului, ca să nu se piardă munca sa de o viață. Ușor de spus, dar greu de înfăptuit. După moartea soțului, mă chinuia gândul cum s-o scot la capăt, cum să rezolv această problemă? Am stat câteva luni cu manuscrisul în față, cercetând însemnările din mai multe caiete. Eram disperată, nu aveam somn. În sfârșit mi-am luat inima în dinți, angajându-mă într-un lucru anevoios, necunoscut mie.

Mi-a trebuit un an întreg pentru a transcrie prima variantă a istoriei Boianului. Când am recitit cele transcrise, mi-am dat seama că lipsește ceva, că altceva și-a dorit soțul meu. Am reluat totul de la început, răsfoind cărțile din biblioteca personală, urmărind indicațiile din însemnările autorului. În acest timp, m-a vizitat fostul elev Boris Țapu-junior, stabilit la Sankt-Petersburg. El mi-a propus să-i dau această variantă, promițând s-o tipărească fără nici o cheltuială din partea mea. Stăteam l-a îndoială, înțelegând că lucrarea nu-i desăvârșită. El a luat câteva caiete, restul urmând să le transmit prin poștă. La trei ani de la moartea soțului, Boris mi-a adus 20-30 de exemplare, lăsându-mi-le cu precizarea: ”Să fie pentru familie”. Cum să nu-i fiu recunoscătoare acestui suflet generos?! Cu toate acestea, citind cele tipărite, am observat unele greșeli și …am început a treia variantă.

De atunci nopțile mele au devenit albe pentru mult timp. Dar tot greul mă aștepta înainte. După ce am terminat, mă întrebam ce să fac cu acest manuscris. Am avut norocul să fiu ajutată de finul Nicolae Sfeclă, care l-a contactat pe dl Dumitru Covalciuc. Ne-am întâlnit într-o bună zi, transmițând manuscrisul în mâinile scriitorului și binefăcătorului meu Dumitru Covalciuc, care a muncit mult, sacrificându-și timpul liber pentru ca monografia să apară așa cum o cunoaștem astăzi. Am cutezat să-l deranjez de multe ori, căci țineam cu orice preț să-mi onorez promisiunea dată soțului. I-am propus dlui Dumitru Covalciuc să fie coautor, dar el a refuzat, considerând că nu are dreptul moral. Însă greutățile nu s-au sfârșit cu definitivarea manuscrisului. Trebuia să găsesc sponsori pentru editarea cărții. Mi-a venit în ajutor primarul din acea perioadă al satului, Ion Jalbă. Dar mare ghinion! Discheta pe care era imprimată monografia s-a pierdut pe-acolo unde trebuia să se tipărească.

În culmea disperării, am mai călcat pragul redacției ”Zorile Bucovinei” – ros și până atunci de pașii mei. L-am rugat  pe redactorul-șef Nicolae Toma să-mi permită să mai fac o copie a dischetei, mărturisind că nu mai am puteri să caut posibilități pentru tipărirea cărții. Atunci redactorul-șef mi-a spus cu fermitate: ”Cartea se va tipări!”. Țin să menționez ca să rămână în memoria urmașilor: jurnaliștii Nicolae Toma, Maria Toacă, Dumitru Covalciuc și Mihai Huțcal s-au unit și au muncit, împărtășind emoțiile mele. După un timp, m-a sunat Nicolae Toma ca să vin la redacție. Când mi-a pus în mână primul exemplar al monografiei, am început să plâng de durere că n-a ajuns soțul să-și vadă visul împlinit. Plângeam de bucurie că i-am împlinit sacra dorință, exprimată odată cu ultima suflare. Scriu aceste rânduri pentru ca cititorii să-și dea seama ce oameni deosebiți au lucrat și continuă să mențină viața ”Zorilor Bucovinei”.

S-a întâmplat ca lansarea cărții să coincidă cu zilele eminesciene (15 iunie 2005). Mă temeam că n-o să vină nimeni din persoanele invitate. Dar au fost prezenți, și țin să-i menționez pe toți, Dumitru Covalciuc, Nicolae Toma, Mihai Huțcal, Maria Toacă. I-am avut alături pe toți prietenii care m-au ajutat – primarul Ion Jalbă, președintele filialei Boian a Societății ”Mihai Eminescu” Vasile Botă, poeții Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, profesorii universitari Ilie Popescu, Veronica Tudoșciuc, directorii de școală Elena Foca și Gheorghe Demenciuc, fostul director al școlii de la Hliniță Pintilei Bilețchii, soția regretatului Nicolae Sfeclă – dna Florica, managerul editurii ”Bukrek” Artiom Mațeriuk, consăteanul Florin Dârda, manager la firma ”Izvoraș”. Din partea conducerii raionului Noua Suliță au fost prezenți Valeriu Cucereavâi și Nicolae Popov. Au asistat profesori, alți intelectuali din sat, preotul Vasile Nicoriuc și preotul catolic Sapalschii. Țin bine minte toate cuvântările rostite atunci și cum poetul Vasile Tărâțeanu a spus la încheiere: „Acum mergem să depunem la postamentul statuii lui Mihai Eminescu ”Boianul” pe care l-a cântat în a sa ”Doină” renumită”. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor de bună credință am îndeplinit cea de a treia mare dorință a soțului meu Vasile.

Acestea fiind spuse, aș vrea să dezvălui și unele adevăruri amare. Cine a citit monografia a observat că în paginile ei lipsește perioada sovietică. Aceasta s-a întâmplat din cauză că două caiete au dispărut fără de urmă. Au trebuit să treacă zece ani ca să aflu adevărul. O persoană, care avea legături cu securitatea, le-a ”împrumutat” de la soțul meu, sub pretextul că are nevoie de unele date. Caietele au ajuns la securitate, unde au fost citite și, desigur, dezaprobate. Deși deținea titlul de Învățător Emerit al Ucrainei și era distins cu medalia ”Makarenko”, Vasile Bizovi a fost ”măturat” din Școala Medie Boian, unde a muncit o viață. Aceasta a fost o lovitură grea pentru el, care i-a apropiat sfârșitul. Cu mare greu i s-au dat câteva ore la Gimnaziul din Hliniță, unde, timp de nouă ani cât a lucrat, și-a dat toată silința să-i ridice prestigiul. Elevii săi au participat la olimpiade internaționale în România, clasându-se pe locuri de frunte. La o lecție deschisă pentru profesorii de română din regiune nici n-am încăput în clasă. Am ascultat lecția în coridor.

În popor se spune că ochii care nu se văd se uită. Însă nu-i chiar așa. Ziariștii de la ”Zorile Bucovinei” nu o dată au înaintat propunerea ca Școala Medie din centrul Boianului să poarte numele profesorului Vasile Bizovi. Însă s-au opus instanțele raionale. Atunci directorul Gheorghe Demenciuc (în prezent primarul satului) a înaintat propunerea ca măcar cabinetul de limba și literatura română de la Gimnaziul din Hliniță să-i poarte numele. Consiliul pedagogic a aprobat această inițiativă. Dar timpul trece și multe se schimbă. Eu acum într-un fel mă bucur că școala din centrul satului nu-i poartă numele, deoarece este ucrainizată. Mă mâhnește, însă, alt fapt. La marcarea celor 130 de ani de la înființarea școlii din Boian-Hliniță a fost lansată cartea ”Școala – o punte între secole”, în care profesorul Vasile Bizovi nici nu-i amintit. Și când mă gândesc că la alcătuirea acestui volum au participat unii din foștii săi elevi și persoane ce l-au cunoscut… Astăzi nici cabinetul de română nu-i mai poartă numele.

E drept, soțul meu a fost de o modestie proverbială. Dar această calitate nu-i diminuează meritele față de școlile în care a lucrat și față de satul natal. În ultimul timp în școlile noastre își găsesc loc persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu baștina noastră, cu neamul și spiritualitatea românească. Dacă am omis pe cineva care m-a susținut în clipele grele, îmi cer iertare. Nu i-am nominalizat pe cei care au trădat idealurile lui Vasile Bizovi. E destul că-i cunosc eu. Și, totuși, nu mă părăsește credința că adevărul și binele până la urmă triumfă.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară