PENTRU CERUL NOSTRU DE SFINŢI

Bun, dar cu noi cum rămâne?

Ei au fost mari, tragici, sfinţi…

Părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?...

Lor le-a fost frig, au pătimit,

Au mers prin zăpadă, prin noroi,

Au murit şi s-au nemurit.

(Nichita STĂNESCU)

Din atâta moarte şi atât de multă suferinţă a românilor noştri, despre care am auzit de la părinţi şi bunici, am citit în cărţi şi ziare, nouă ne rămâne lacrima – singura ce ne spală de dureri şi ne luminează drumul spre Dumnezeu. Avem mare nevoie de acest drum, pentru a ne întâlni acolo cu martirii neamului românesc rămaşi prin străinătăţi, cu acei care n-au avut cui şopti ultimul cuvânt, ultima dorinţă înainte de a-şi da sufletul. Cineva a spus că tiranii din epoca comunismului au umplut cerul de sfinţi. Deşi, după cum ştim din Sfânta Scriptură, în faţa lui Dumnezeu nu există naţionalităţi, toţi oamenii fiind egali şi vorbind aceeaşi limbă, totuşi am atâtea motive să cred că, mai mult decât alte neamuri, avem un cer al nostru de sfinţi, unde se doineşte româneşte!

Ţin în mână o carte voluminoasă (372 de pagini), cu o inimă tricoloră, nu străpunsă, ci ieşită în faţa unui gard de sârmă ghimpoasă. Este „Durerea memoriei”, pe care am primit-o de curând de la îngrijitorul ei Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” din oraşul Cernăuţi. Volumul a văzut lumina tiparului graţie sprijinului financiar al unui român din Elveţia – dl Corneliu Constantinescu. Născut la Buzău, el a emigrat în 1971 în Occident, dragostea şi apartenenţa la neam exprimându-le prin contribuţii concrete la înveşnicirea memoriei martirilor români din nordul Bucovinei. Iată, deci, un om care trăieşte nu numai pentru bunăstarea proprie, dar poate să răspundă la întrebarea poetului „Cu noi cum rămâne?”. La fel putem spune şi despre Octavian Bivolaru, şi despre alţi activişti ai Societăţii „Golgota” – de la temerarii care au stat la temelia fondării ei şi până la cei din timpul de faţă. Or, nu întotdeauna a fost uşor şi simplu să se înfăptuiască, s-ar părea, cele mai paşnice, mai loiale, mai creştineşti fapte, cum sunt înălţarea semnelor comemorative, a monumentelor funerare, oficierea parastaselor în memoria martirilor români. Deşi în Ucraina independentă victimele regimului sovietic totalitar au fost reabilitate prin lege, iar unii lideri naţionalişti şi ai Armatei Ucrainene de Răsculaţi sunt ridicaţi la rangul de eroi naţionali, când e vorba de români apar suspectări şi etichetări dintre cele mai sfidătoare. E suficient să amintesc de emoţiile şi gâlcevile iscate în jurul Complexului memorial al militarilor şi martirilor români din fostul cimitir militar din centrul istoric al Cernăuţiului, neoficializat de autorităţi nici până astăzi.

Astfel, durerea nu-i numai a memoriei martirilor canonizaţi în inimile noastre, ci şi un semnal pentru trezirea (răscolirea) conştiinţei generaţiei de astăzi. Cartea apărută prin eforturile lui Octavian Bivolaru nu este o simplă înmănunchere de materiale, selectate din presa românească din regiune, ci o întâlnire a trecutului cu prezentul nostru, în timpul căreia ne decidem viitorul. Deşi a văzut lumina tiparului la finele lui 2013, putem spune că „Durerea memoriei” vine ca un pios omagiu tragicului eveniment din noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, când circa 500 de români în floarea vârstei, în marea lor majoritate din comuna Mahala, au încercat să treacă Prutul. Aproape toţi au fost măcelăriţi de baionetele soldaţilor sovietici şi aruncaţi de vii în gropi comune. La întoarcerea autorităţilor române, în vara lui 1941, măhălenii şi-au adus morţii în cimitirul de acasă, pomenindu-i cu slujbe, lumânări şi lacrimi în fiecare iarnă. N-aş vrea să cred că se va întrerupe vreodată firul acestei sacre tradiţii, însă, dacă, Doamne fereşte, generaţiile viitoare se vor îmbolnăvi de scleroză, le vor reanima memoria paginile din cartea Durerii, unde vor găsi dorurile, năzuinţele, rugăciunile celor care le-au fost părinţi, bunei, rude, învăţători, vecini…

Şi noi, autorii materialelor adunate de prin ziare de Octavian Bivolaru, cu o osârdie demnă de laudă, ne reîntâlnim cu stări emoţionale, retrăim sentimente parcă deja atrofiate, căzute în hibernare. Şi nu e de mirare că avem o astfel de senzaţie, luând în consideraţie faptul că volumul cuprinde o perioadă de două decenii, timp în care ni se mai schimbă viziunile, ni se maturizează gândirea, devenim mai cumpătaţi în cugetări, mai sceptici, mai puţin romantici. Personal, îi sunt foarte recunoscătoare lui Octavian Bivolaru pentru că a avut inspirata idee şi subtila atenţie să adune meticulos tot ce a fost publicat în „Zorile Bucovinei” despre activitatea „Golgotei” şi martirii neamului nostru. Or, chiar şi ce e scris, şi ce se publică în ziar se uită, dacă nu e sistematizat şi aranjat în ordinea cuvenită.

Primind această carte, mi s-a părut la început că nici nu e nevoie s-o răsfoiesc pentru a o prezenta cititorilor, deoarece marea majoritate a evenimentelor oglindite în paginile ei le-am trăit cu toate fibrile, le-am trecut prin suflet, le-am plâns şi le-am deplâns înainte de a le încredinţa tiparului… Însă, involuntar, m-am scufundat în lectură, reţinându-mă în miezul unor momente minunate, înălţătoare, din care n-aş mai vrea să revin la realitatea de astăzi. Iată doar un mic fragment din reportajul „Nu avem alt loc sub soare”, de la Adunarea naţională a românilor din regiunea Cernăuţi („Zorile Bucovinei”, duminică, 14 octombrie 1990): „La adunarea naţională s-au strâns oameni care nu-s umblaţi pe la mitinguri şi demonstraţii, nu-s învăţaţi să strige în gura mare despre drepturile lor, care nu declară greve ale foamei când îi năpăstuieşte cineva. Au venit ţărani cu palmele înnegrite de muncă, oameni ce ştiu să-şi şteargă cu demnitate lacrimile, răbdători la timpuri de restrişte, trecuţi prin foc şi sabie. Totuşi feţele lor radiau lumină, în ochii lor luceau demnitatea şi mândria pentru numele ce-l poartă. Doi gospodari de la Voloca mi-au arătat buletinele de identitate, mândri că nici în anii de teroare stalinistă nu şi-au trădat naţionalitatea…”.

Cine-şi mai aminteşte astăzi de acele adunări naţionale, cu participarea a câtorva mii de români, în frunte cu preoţi, care purtau flamuri tricolore, cu ţărani care scandau: „Vrem unire!”?! Cronica „Memoriei Durerii”, care începe cu anul 1990, nu ne lasă să le uităm. Îndeosebi e mare valoarea ei documentară, în acest sens având în vedere listele românilor martirizaţi la Lunca (ianuarie-februarie 1941) şi la Fântâna Albă (1 aprilie 1941), lista de nume a eşalonului nr. 228, cu data de expediere 13.06.1941 de la staţia Adâncata, Cernăuţi (făcută publică de Ion Broască, preşedintele Societăţii medicale „Isidor Bodea”), catalogul deţinuţilor politici, împuşcaţi în închisoarea nr. 1 din Cernăuţi în zilele de 28 şi 30 iunie, 1 şi 3 iulie 1941, liste cu martiri din oraşul Cernăuţi şi diverse localităţi din ţinut… Desigur, toate acestea au fost publicate în „Zorile Bucovinei”, almanahul „Ţara Fagilor” ş.a., cerându-se de multă vreme să fie adunate într-un volum aparte, care ne poate servi ca un argument incontestabil la revendicarea adevărului istoric şi dreptului de a ne numi popor-martir.

Maria TOACĂ