06 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DORUL DE... DACIA ÎN SUFLET

15 martie 2013 р. | Categorie: Destine

Aidoma unor păsări călătoare, trecem prin această lume, sezisând că sufletul oricărei fiinţe vii e o picătură a divinităţii, e spiritul străbunilor, care veghează peste plaiurile noastre sacre ca o suflare, ca un străjer al vechii Dacii, respirând cu dealul, cu râul, cu stânca. Şi chiar dacă amintirile dor, răvăşindu-ne sentimente duioase şi tristeţi, oricum suntem atraşi sufleteşte de splendidele tărâmuri ale îndepărtatei noastre copilării, pictate în memoria noastră în cele mai vii nuanţe. Amintiri nostalgice, din care sorbim ca dintr-o picătură de rouă ce-a fost şi numai e, dau buzna cu duiumul dintr-o lumină dureroasă ca un tăiş, care îşi face aparenţa în inimile noastre ori de câte ori ne ducem cu gândul la pruncie.

Fiind cuprins de admiraţie şi atras sufleteşte de acele locuri sfinte ale pitorescului meleag natal, satul Boian, de pragul „bătrânei”  case părinteşti, pictorul basarabean Ion SFECLĂ, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, cetăţean de onoare al comunei Parcova, membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici (AIAP) UNESCO, e mereu cu dorul şi gândul la baştină, la casa părintească, la fraţi, căci părinţii, să le fie  ţărâna uşoară, nu mai sunt în viaţă. Îşi aminteşte cu tristeţe de acele vremuri anevoioase, când Bucovina a fost trunchiată de la sânul Patriei-mamă şi răpită de ciuma bolşevică, ei, cei trei copii ai lui Nicolae şi Domnica Sfeclă din s. Boian – fratele Mircea, sora Eugenia şi mezinul Ionel – au rămas orfani de tată, cu părintele în viaţă. Speriat de teroarea „eliberatorilor”, puşi cu vehemenţă pe distrugerea şi  ştergerea de pe faţa pământului a neamul românesc din acest colţ înstrăinat de Ţară, tatăl său, pentru a scăpa de ghearele staliniste, a fost nevoit să se refugieze în România, plecând cu inima sângerândă, fiindcă lăsase la vatră soţia şi cei trei copii.

„Erau ani grei după război, foame şi nevoi. Noi, fraţii, eram încă foarte mici pentru a înţelege totul ce se întâmplă. Mama le spunea slugoilor sovietici, care-l căutau pe tata, că  s-a pierdut în război. Adevărul însă era altul. Organizaţia din Boian, la care lucra părintele, când au năvălit ruşii, s-a evacuat în România şi tata a plecat şi el. A revenit apoi acasă, după noi, de trei ori. Iar când a sosit a treia oară, mama a tăiat găinile, a încărcat zestrea în căruţa bunelului Costache, luându-ne şi pe noi, copiii, a încuiat uşa şi am plecat spre gara din Boian. Când am ajuns acolo, mama i-a spus tatei să plece singur, fiindcă nu-şi poate părăsi părinţii şi rudele, lăsa fără supraveghere casa părintească. Astfel ne-am întors şi noi, cei trei copii, cu ea acasă. Iar când s-a instaurat puterea bolşevică, ruşii au pus frontiera şi tata n-a mai putut veni, iar „eliberatorii” terorizau familiile. Bunelul Constantin a fost deposedat de bunuri, i-au luat totul la kolhoz, dărâmându-i până şi stodoala. Oamenii erau întemniţaţi, deportaţi, duşi la munci silnice. Primarul Boianului, uncheşul Ionică, fratele bunelului, a fost arcănit şi dus cu forţa la Onega, de unde s-a întors foarte bolnav, doar piele şi oase.

 Era foamete şi bandele bolşevice le furau oamenilor din pod până şi ultimul grăunte. Mâncam lobodă fiartă, amestecată cu o mână de tărâţe, pe care ni le da bunelul ca să nu murim de foame.  De frică să nu ne ducă în Siberia, mama ne ascundea în fundul grădinii. Am supravieţuit cu greu acele timpuri dificile de după război”.

 În pofida tuturor greutăţilor, Domnica Sfeclă s-a străduit, făcând tot posibilul, ca cei doi feciori ai ei şi fiica să obţină studii superioare pentru a scăpa de sărăcie şi nevoi. Astfel, după ce a absolvit Şcoala Medie din localitate, fiul cel mai mare, Mircea, s-a angajat ca ucenic la „Silpo” (Cooperativa sătească de consum) şi, având mari capacităţi intelectuale, a devenit, în scurt timp, ajutor de contabil, iar după ce a studiat la Institutul de Economie din Lviv, a activat contabil-şef, apoi preşedinte de „Silpo”, director al Fabricii de conserve, revizor în mai multe raioane din ţinut.  Eugenia, sora lui Ion Sfeclă,  a absolvit Institutul de Medicină  din Cernăuţi şi a lucrat,  până la pensionare, medic terapeut în satul de baştină.

„Fratele Mircea a fost primul ajutor al familiei şi al mamei, iar sora Eugenia Sfeclă-Golic – primul medic local autohton, un specialist de înaltă probitate. La un simpozion unional din Kyiv a fost desemnată ca cel mai bun medic-terapeut din Ucraina. În prezent e la odihnă binemeritată, iar fiica-i Jana i-a urmat calea profesională, păşind cu curaj şi fermitate pe urmele mamei sale, devenind tot medic-terapeut”.

Nu i-a fost deloc uşor nici mezinului Ionel Sfeclă, când studia pictura la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chişinău, apoi grafica la Academia Naţională de Arte Plastice „Teodor Zalcaln” din Riga, Letonia. Cu bursa modestă, chiar prea modestă de 14 ruble, era imposibil să te descurci  şi în acele timpuri. A avut iarăşi mare noroc de ajutorul mamei sale, a fratelui Mircea şi a  grijuliei sale surioare Eugenia, căci 6 ani a primit ajutor de acasă – bani şi produse. Şi pentru această generozitate le-a rămas recunoscător pentru toată viaţa.

Când, nu demult, ne-a vizitat la redacţie, pictorul Ion SFECLĂ mi s-a părut un adevărat strămoş dac, cu chipu-i pictat în galeria străbunilor, cu pletele-i argintii şi ochii înţelepţi ce iradiau lumină şi căldură sufletească, parcă venea dintr-o legendă. Prima impresie şi cea care nu m-a părăsit cât am discutat despre viaţă şi creaţie cu acest talentat boincean-bucovinean, devenit basarabean, a fost să fie că regizorul Gheorghe Ciubuc, membru al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova, nu putea să facă o alegere mai potrivită a eroului principal, protagonistului din pelicula sa documentară „IONICĂ  ŞI  DACIA  LUI”, încarnându-l pe acest blazon al neamului în chipul adevăratului străjer al plaiurilor noastre mioritice, spirit ce veghează cu sacralitate tezaurul şi istoria enigmatică  a strămoşilor noştri geto-daci, învăluite în mistere.

Ca şi Ionică, micuţul dac din filmul respectiv, care alege cu pricepere pietrele simbolice de pe acele locuri sfinte ale străvechiului imperiu  pentru a „înălţa” sacre temple de dăinuire şi credinţă  neamului, pentru a păstra nealterate memoria străbunilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, Ionel SFECLĂ, trăieşte şi creează cu dorul  de ... Dacia în suflet,  şi, aidoma strămoşilor, care şi-au codificat tainele în  nemurire, îşi urmează chemarea  în artă.

Picturile artistului nu au nevoie de cuvinte, fiindcă oricât de minuţios  ar fi ele alese, nu vor cuprinde trăirile şi semnificaţiile înveşnicite de penelul creatorului. Or, anume nuanţele şi simbolurile ascunse incită şi uimesc imaginaţia. Uluitoarele-i creaţii din ultima oră,  Fereastra moşului” (2011), „În pod la mama” (2012), nuanţează o avalanşă de amintiri, bucurii, tristeţi şi speranţe, reconstituind o veche Dacie şi  reînviind spiritele strămoşilor, în care timpul s-a comprimat cu spaţiile sacrale, iar memoria, acea sclipire divină, care, trezind în conştiinţa noastră sentimente sacre faţă de tot ce-i frumos şi divin, faţă de istorie, faţă de străbuni, ne face  „să vedem nevăzutul”, opreşte parcă clipa în loc, scurgerea vertiginoasă a timpului, vine din credinţa fanatică în puterea artei şi în capacitatea acesteia de a-i face pe urmaşi să nu-şi uite rădăcinile, de a face lumea mai bună, mai sensibilă, dar şi mai protejată de toate vicisitudinile vremurilor ce au trecut şi mai trec peste pământul vechii Dacii.

Fiecare artist are un crez al său şi o lume interioară ce pretinde a fi numai a lui. Or, pentru a-şi înmuia penelul în lacrima trecutului, învăluit în tainele timpului,  urmărit de amintiri nostalgice, pictorul se reîntoarce,  prin copilărie, la străbuni. Fiind  atras de frumuseţea şi sacralitatea locurilor natale,  pe care le poartă în suflet ca pe o icoană la care se închină,  Ion SFECLĂ,  cu inima plină de căldură, dragoste şi mândrie pentru străbuni, se reîntoarce din nou la sfânta casă părintească, „În pod la mama”, dezvăluindu-ne uimitor  lumina vie şi magică ce străbate din „Fereastra moşului”, de unde veghează spiritul neamului. Anume prezenţa  lumini vii, renovatoare,  ne duce cu gândul că magia acestei opere constă anume  în faptul că a avut parte de dragoste şi dăruire în procesul zămislirii sale.

Cu toate că visele frumoase  încep în copilărie, e purul adevăr că drumul lui Ionică SFECLĂ din Boian spre culmile afirmării n-a fost aşternut cu flori. Născut la 19 noiembrie 1941, copilul Ionică a cunoscut toate greutăţile foametei şi perversiunile noii stăpâniri bolşevice, care i-au năpăstuit copilăria, lipsindu-l de sprijinul şi poveţele tatălui, nevoit să ia calea pribegiei. Dar, probabil, aşa i-a fost norocul ca până la urmă, din Boianul natal, să ajungă pe alt meridian, la Chişinău, devenind ceea ce este astăzi – un cunoscut pictor şi grafician, mândria Republicii Moldova şi a nordului Bucovinei.

Era după război, persecuţii, foamete, sărăcie şi greutăţi. Nicolae Sfeclă, tatăl pictorului, pentru a nu fi arestat de călăii bolşevici, care după ocuparea Bucovinei au început o teroare de nimicire a populaţiei autohtone, a fost nevoit să rămână în România, departe de cei trei copii – Mircea, Eugenia şi Ion, de soţia Domnica. Nu i-a fost deloc uşor nici mamei sale să hrănească trei guri flămânde, căci „eliberatorii” le luau oamenilor până şi ultimul grăunte din pod. Nu avea ce le da de mâncare, îndurând cu toţii foame. I-a salvat bunelul Constantin, care le-a dat tărâţe. Fierbeau lobodă, urzică şi le amestecau cu tărâţe, astfel au supravieţuit. Şi în pofida tuturor greutăţilor şi nevoilor, Domnica Sfeclă a găsit puteri, prin muncă grea, să scape de greutăţi. A avut  şi cutezanţa  de a-şi da copiii la şcoli înalte, fiindcă visa foarte mult să-i vadă cu carte, nu cu sapa în mâini şi spinările încovoiate de muncile câmpului. Dorea măcar odraslele sale să aibă o viaţă mai bună, mai uşoară.

Până a mânui cu iscusinţă penelul, Ionel SFECLĂ  a avut de învăţat multe. A început să deseneze încă de mititel, de la o vârstă foarte fragedă – de 5 anişori, influenţat de covoarele înflorate ce îi orbeau privirea, pe care, cu multă iscusinţă, le ţesea mama sa, Domnica.

După război, când foamea îţi spăla şi seca maţele, nici vorbă nu putea fi de creioane şi hârtie. Desenam, fascinat de frumuseţea  torturilor vopsite de mama  ce se uscau la soare şi răspândeau în jur un joc efervescent de nuanţe şi raze sclipitoare ce prin fineţe şi armonie îţi orbeau privirea şi îţi opreau răsuflarea, mai întâi cu cărbune din foc, pe pământ, apoi, cu bucăţi uscate de var, pe marginea cărţilor sfinte”.
La şcoală, aşijderi, dădea dovadă de cele mai temeinice cunoştinţe, însă  o predilecţie aparte avea pentru desen. De altfel, arta plastică i-a şi rămas cea mai îndrăgită şi iubită pasiune. Primii paşi spre afirmare în acest domeniu i-au intuit şi încurajat  erudiţii dascăli Eleonora BIZOVI, profesoară de matematică şi desen, şi Efim GHELMAN, profesor de istorie, de la şcoala din satul natal, Boian. Căci anume sub aripa îndrumătoare a lor i-a înmugurit pasiunea pentru creaţiile plastice.
„În clasele I-IV-a aveam lecţii de desen cu dna Eleonora BIZOVI, pe care o iubeam şi o stimam foarte mult cu toţii. Graţie ei poate că am şi devenit ceea ce sunt. Dna Eleonora era o profesoară excepţională, de o bunătate sufletească imensă -  ne corecta, stimula şi încuraja şi tot ea a fost acea care mi-a descoperit calităţile de pictor. Lua desenul meu şi, arătându-l colegilor, le spunea: „Desenaţi aşa cum Ionel, el e bravo!”. Iar când eram în clasele superioare, la rugămintea profesorului  Efim GHELMAN,  făceam unele scheme şi desene ale bătăliilor istorice, care erau apoi folosite la lecţie”.
Or, anume susţinerea bunilor dascăli, i-a deschis tânărului învăţăcel fereastra spre o lume nouă, necunoscută, sensurile căreia avea să le descifreze odată cu admiterea sa la Şcoala de Arte Plastice „I. Repin”, actualmente Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din capitala Moldovei, unde, după absolvirea şcolii, tânărul Ionel SFECLĂ ia calea pentru a-şi realiza visul tainic al copilăriei.

Cei patru ani ce au urmat au favorizat din plin consolidarea talentului în devenire al Artistului. Adevărul e că Ionel SFECLĂ se număra printre cei mai buni studenţi. Prima lui victorie, primul succes în pictură, care l-a încurajat şi mai mult, a fost  expoziţia de grup „Peisaje din Basarabia”, la care a participat, în anul IV de studii, cu creaţia „Ghilitul pânzelor”, care, perfecţionată, a fost şi baza lucrării de diplomă în anul V.

Tânăr şi energic, pornit să cucerească o lume, studentul Ion SFECLĂ demonstrează o forţă de muncă inepuizabilă pentru a persevera într-un astfel de domeniu cum este arta plastică, fiind şi sufletul vieţii cultural-artistice a tineretului studios – fără Ionel cel ager, isteţ şi vesel, care era primul şi la joc, şi la cântec, nu se trecea nici o sărbătoare, nici o seară de creaţie.

„După anul IV s-a anunţat un concurs unional la cântec, dans şi artă plastică între toate şcolile de arte din fostul imperiu sovietic. Astfel, în şcoala noastră au fost create trei grupe – românească (pe care am organizat-o eu), rusă şi evreiască, iar cea învingătoare urma să participe la Concursul Unional ce s-a desfăşurat în or. Tartu, Estonia. Conform tragerii la sorţi, formaţia noastră  a nimerit la coadă. Şi cu toate că am fost ultimii, ne-am pregătit minuţios, luând de la teatru, cu care întreţineam legături de prietenie, costumaţie naţională şi când am apărut în scenă cu cântecele noastre populare şi bătutele ce aprindeau foc în călcâi,  publicul ne-a aplaudat în picioare, iar juriul ne-a acordat, în unanimitate, premiul I. Astfel, am prezentat Moldova la respectivul festival unional, la care au fost selectate colective din toate republicile sovietice”.
Apropo de adevăr, grupa condusă de studentul Ionel SFECLĂ a trecut cu brio toate rigorile festivalului, învrednicindu-se de un mare succes şi culegând laurii concursului, astfel, premiul I  revenindu-le viitorilor artişti plastici din Moldova.
„I-am „bătut” pe toţi şi am dus trofeul festivalului în Moldova. Eram nu doar conducătorul artistic al formaţiei, ci şi solistul ei, fiindcă cântam foarte frumos. Am interpretat 3 cântece populare româneşti, auzite de la mama, printre care: „Baba mea”:
Baba mea, frumoasă eşti
Numai când te rumeneşti,
Dar când eşti nerumenită,
Eşti ca dracul de urâtă...
Ne-a salvat folclorul  hazliu, bătutele şi horele noastre vesele şi vestite, moştenite din străbuni. După concurs şi balul ce a ţinut toată noaptea, am plecat  la Muntele Dragostei, apoi toţi participanţii la festival ne-au condus cu alai la gară”

După absolvirea Şcolii de Arte, Ion SFECLĂ îşi continuă studiile  la Academia Naţională de Arte Plastice „Teodor Zalcaln” din Riga, Letonia, unde este considerat unul dintre cei mai buni şi sârguincioşi studenţi, are posibilitatea să-şi verniseze anual creaţiile. După încheierea studiilor, în 1974, la invitaţia directorului,  reuşeşte să se afirme ca profesor la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chişinău, unde predă desenul,  pictura, compoziţia.  Providenţa îi zâmbeşte surprinzător cu noi succese  de a participa cu lucrări în acuarelă şi grafică la expoziţii naţionale şi  internaţionale - în Japonia, Austria, Israel, Lituania, Rusia, România, Ucraina, Argentina, Franţa, Germania etc.. În 1991 vernisează prima sa mare expoziţie personală, apoi urmează şi celelalte. Palmaresul artistului numără peste 100 de lucrări pe o diversă tematică în acuarelă, grafică, pictură în ulei, litografie, acvaforte, linogravură etc. Pentru activitatea-i prodigioasă, în 1978, este titularizat membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, membru al AIAP UNESCO, pentru merite deosebite în promovarea artei şi culturii, fiind distins cu diplome, premii şi menţiuni. În 2009 i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Parcova, Republica Moldova, unde anual se desfăşoară Tabăra Internaţională de Creaţie.

Apropo de adevăr, pictorul Ion SFECLĂ a devenit cunoscut în lume  şi graţie fotografiei „Bătrânul pictor”a artistului fotografic Iurie FOCA din Chişinău, care a cucerit două medalii de aur la Concursurile Internaţionale din or. Oradea, România (2004) şi Reazan, Rusia (2009). Lucrarea e o adevărată operă de artă, conţinând atât trăsături distinctive ale artistului plastic, cât şi ale epocii în care trăim.

 În prezent, renumitul pictor Ion SFECLĂ se situează pe primele trepte ale scării ce întregesc patrimoniul nostru naţional. Or, sentimentul baştinei, dragostea faţă de rădăcini, de casa bătrânească din Boian, satul său de origine, pe care doreşte s-o vadă muzeu al familiei, unde să se păstreze cele mai scumpe relicve strămoşeşti şi tablourile sale, rămân pentru  Artist acea permanentă stare de conştiinţă şi trăire, care i-a permis să se plaseze printre cele mai notorii valori artistice de pe meridianul bucovinean şi basarabean.

Felicia NICHITA-TOMA