12 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NE-AM VISAT ŞI NOI O ALTĂ SOARTĂ...

5 martie 2014 р. | Categorie: Destine

LA BISERICUŢA DIN DEAL LA BRAD – ÎN CUMINICARE CU DIVINITATEA

Eram mică când mergeam la mătuşa, sora tatei, care trăia „în deal la Brad”. Paraclisul încă nu era, ci doar un brad de toată frumuseţea, care apoi a fost tăiat, nu ştiu din ce cauză, poate s-o fi uscat, însă denumirea a rămas. Ion SEMENIUC din Hruşăuţi (Plaiul lui Vodă), mi-a povestit că, în 1939, după ce a fost finalizată construcţia bisericii din satul vecin, Valea Cosminului, aici, în deal la Brad, a fost turnată şi sfinţită temelia unei noi biserici cu hramul Sfântului Ştefan cel Mare, însă lucrările de înălţare a sacrului locaş de închinare aşa şi n-au avut sorţi de izbândă, n-au continuat din cauza celui de-al doilea război mondial.

„Pe timpul sovieticilor, lucram în kolhoz, creşteam viermi de mătase. Conducător de echipă era un gospodar evlavios şi om de mare omenie, voinic şi frumos ca un brad de munte, Gheorghe Salahor, membru al corului bisericesc din localitate, un bărbat inteligent, care pe timpul României şi-a făcut serviciul militar în Garda Regală. Umblam împreună la curăţit dudul şi la cosit, tocmai la Mai. Şi-apoi când ne întorceam cu întreaga echipă spre casă, treceam prin deal la Brad. Dumnealui se oprea şi ne spunea: „Oameni buni, haideţi, să zicem „Tatăl nostru”, povestindu-ne despre faptul când era flăcău, aici s-a sfinţit locul pentru înălţarea unui sfânt locaş cu hramul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în memoria luptelor date de arcaşii neînfricatului  Apărător al Creştinătăţii, îndeosebi, a victorioasei bătălii din 1497 din secularii Codri ai Cosminului, sângerosului măcel din Dumbrava Roşie, în care vitejii Domnitorului au repurtat o glorioasă  biruinţă, înhămându-i pe prizonierii poloni la plug, în loc de boi, şi arând cu ei câmpia ce a fost  apoi însămânţată cu ghindă din care a şi crescut falnica oaste de stejari, numită  Dumbrava Roşie. S-a reuşit doar să se toarne temelia, căci a început războiul, apoi a urmat „eliberarea” pământurilor româneşti de armata sovietică. Nu ne-a întrebat nimeni: dorim să fim „eliberaţi”sau nu?  Temelia bisericii era mare şi puternică. S-au turnat vreo 20 de tone de ciment. Însă cum numai s-au instaurat ghiaurii comunişti la noi, în Bucovina, a început colectivizarea forţată şi temelia sfinţită de Mitropolitul Visarion a fost astupată cu pământ de buldozere pentru aproape 50 de ani de uitare”.

Apropo de adevăr, astfel au fost îngropate de către călăii sovietici năzuinţele românilor rupţi de la sânul Patriei-mamă de a trăi liberi, în fericire şi credinţă, în Ţara lor. Dar oricum, aspiraţiile le-au odrăslit după 1991, când Ucraina a devenit independentă, iar avântul naţional prinse aripi în sufletele românilor, înstrăinaţi de Ţară şi Istorie. Însă, spre regret, această trezire naţională aşa şi nu s-a produs,  potolindu-se odată cu valul de euforie.

Când s-a împărţit pământul, după’91,  Dumnezeu a dat astfel ca lotul acela de pământ, cu temelia sfinţită, să-i revină anume lui Vasile, fiului regretatului dispărut cu suflet de român, Gheorghe Salahor. Odată, când prelucra aici pământul, l-am întrebat: „Vasile, ştii că pe acest loc avea să fie înălţată o biserică, iar când ne întorceam de la muncă împreună cu tatăl tău, el întotdeauna se oprea, îşi făcea cruce şi zicea „Tatăl nostru?”. „Da, mi-a răspuns el, tata mi-a povestit această tristă istorie”. Peste o perioadă de timp mă întâlnesc din nou cu el şi îmi spune: „Bade Ionică, ştii, pe locul acela, unde avea să fie înălţat sfântul locaş de închinare, am să fac un paraclis”. Astfel, Vasile al lui Gheorghe Salahor, cu  Mitruţă al lui Nicolae al Zanovei, au adus buldozerul,  au curăţat de pământ temelia, iar lumea din sat a spălat bine betonul, gospodarii construind bisericuţa pe locul unde avea să fie altarul templului, care apoi a fost sfinţită de un sobor de preoţi”.

Evident, paraclisul din deal la Brad a devenit pentru hruşăuţeanul Ion SEMENIUC un loc sfânt, de reculegere şi tristă amintire, unde, în cuminicare cu divinitatea, îşi adună gândurile şi speranţa că va veni o zi şi aceste pământuri sfinţite prin sânge stefanian vor aparţine din nou  Moldovei de Sus al lui Ştefan cel Mare.

Adevărul e că Românul Ion SEMENIUC din Hruşăuţii Volocii mai are o misiune sacră pe acest pământ străbun, lăsată cu gură de moarte de un alt iubitor de neam – regretatul consătean Mitruţă al lui Hopa – să îngrijească mormântul eroului-martir Toader Jinomeţchi, numit Mahaleanul, împuşcat mișelește de  slugoii regimului totalitar comunist şi îngropat în pădurea Paşniilor. Or, vrednicul hruşăuţean, Ion al lui Alexa SEMENIUC e printre ultimii dintre puţinii români în viaţă, care au văzut cu proprii ochi groaza înstrăinării de Ţară şi au simţit pe propria  piele jugul „eliberatorilor”, gustând din plin din „fericirea raiului” stalinist.

Felicia NICHITA-TOMA