22 iulie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

IUBIRILE LUI ION ANTONESCU

9 martie 2014 р. | Categorie: Destine

Un „franţuz” cu multă carte

De câteva săptămâni citesc o carte. Mai bine zis, mă pierd în universul unei lumi îndepărtate, dispărute, dar foarte dragi şi dornice de a o avea mereu aproape, lângă inimă. N-am ajuns nici la jumătate din cele vreo 400 de pagini, căci mă retrag în intimitatea lor doar când nu mai pot face nimic altceva, când nu-mi atârnă deasupra capului nici o datorie legată de serviciu sau familie, când nu mă aşteaptă decât somnul înainte. Ar trebui s-o termin mai repede şi s-o înapoiez celui care mi-a împrumutat-o, după ce l-am convins cu greu să mi-o dea pentru puţin timp, promiţând că nu se va întâmpla nimic cu ea. Pare incredibil, dar există şi astfel de minuni în zilele noastre: întâlnim oameni care tremură deasupra unei cărţi mai mult decât lângă un sac cu bani, dacă l-ar avea.

Povestindu-mi despre cei mai apropiaţi prieteni din tinereţe şi întâmplările legate de ei, Ion Antonescu începea să răscolească prin rafturile bibliotecii sale, agitându-se să găsească vreo carte primită în dar sau în care sunt descrise momente din trecutul baştinei sale. Astfel, ajungând cu vorba la unchiul său Ilie, numit la Mahala Iluţă a lui Pintilei a Lenchii, care s-a stins din viaţă pe când era student la Facultatea de Teologie, mi-a deschis volumul „Starţun, între temniţă şi vecie”, la pagina 42, unde este pomenită ruda sa. Autorul e un consătean de-al său, exilatul Victor Leahul, al cărui frate Ion a fost ucis la vârsta de 17 ani, împreună cu mulţi tineri din Mahala în noaptea de 7 februarie 1941 în măcelul de la Lunca. Supravieţuitorul Victor Leahul a dus o viaţă de om pribeag şi persecutat numai pentru că, la fel ca alte mii de români, a avut nenorocul să se nască într-o provincie râvnită de tiranii roşii. „În tot satul sunt numai două cărţi de-ale lui – la mine şi în familia Axani”, mi-a dat de grijă gazda, când am cerut să mi-o împrumute doar pentru câteva zile. Dar au trecut deja săptămâni şi tot citesc – lent, câte o pagină, câte un alineat…, de parcă m-aş teme să ajung la sfârşitul ei… Vreau doar să-l liniştesc pe posesorul cărţii că o voi întoarce mai târziu, şi să-l bucur că nu e unicul pe lume care îşi găseşte cea mai frumoasă zăbavă în raiul lecturii.

…Colegii mei mai mari, ziariştii care au lucrat la redacţie din primii ani ai fiinţării „Zorilor Bucovinei”, îl cunosc destul de bine. Şi-au făcut studiile cam în aceeaşi perioadă la Universitatea din Cernăuţi, au locuit în acelaşi cămin studenţesc (cu unii chiar în aceeaşi cameră), fiind legaţi de întâmplări de neuitat. Eu l-am cunoscut pe Ion Antonescu din Ostriţa cea de pe malul stâng al Prutului cu vreo doi ani în urmă, la o întâlnire a profesorilor de la ŞM Mahala cu descendenţi ai renumitei familii Nandriş, sosiţi din Marea Britanie, România şi Franţa. Atunci marea mea revelaţie a fost nu atât figurile proeminente ale legendelor vii poposite pe plaiurile noastre din depărtări albastre, ci acest simplu localnic, care nu se evidenţia prin nimic până la momentul când deschidea gura, turuind în franceză la urechea oaspetelui din Franţa, Daniel, fiul lui Octavian Nandriş (cel care a întemeiat catedra de limba română la Universitatea din Strasbourg) şi nepot al lui Vasile Nandriş (învăţător la şcoala din Mahala în perioada interbelică). Numai prin gura lui Ion Antonescu putea să comunice Daniel şi soţia sa, franţuzoaică get-beget, cu neamurile regăsite la vatra părintelui înstrăinat de baştină cu puţin timp înainte de intrarea sovieticilor în nordul Bucovinei.

N-am observat nici urmă de mirare la oamenii locului, care îl ştiu de „franţuz” cu multă carte în cap şi sute de cărţi în casă. Eu însă am rămas cu gura căscată de uimire. Or, pentru prima dată am întâlnit un om de la ţară (cu purcel, căţel, zeci de orătănii prin curte), să vorbească fluent, fără nici un efort, limba franceză, fie el intelectual de frunte, absolvent cu menţiune al unei facultăţi… Nu neg, de la bun început, m-a incitat numele-i de familie, dorind mult să aflu dacă acest fapt i-a marcat destinul. Era firesc să-l întreb cum şi-a purtat povara numelui în perioada sovietică, cum e să trăieşti când te cheamă Ion Antonescu?! De fapt, satele Mahala şi Ostriţa sunt pline de familii Antonescu, şi nimeni nu consideră că se disting prin ceva deosebit, demn de a fi luat în seamă, de a trezi bănuieli sau întrebări în context istoric.

Ca florile din ghiveci, pasiunile…

Ziua lui Eminescu la Cernăuţi, când am convenit cu Ion Antonescu să călătorim cu vorba prin istoriile sale de viaţă, a fost supraîncărcată în evenimente, încât a trebuit să amânăm „excursia” pentru altă dată. Am rămas tentată de invitaţia sa: „Mai bine veniţi la mine acasă, să vedeţi cum trăieşte un intelectual de la ţară şi câte cărţi rare am în bibliotecă”. Vorba despre „cărţile rare” din biblioteca personală m-au dat gata, grăbindu-mi vizita la Ostriţa până la căderea gerului şi troienirea drumurilor. Primăreasa Elena Nandriş s-a oferit să mă conducă, acea după amiază consacrând-o evocării momentelor când a lucrat şi ea la ŞM Ostriţa, organizând împreună cu profesorul de franceză seri literar-artistice de neuitat.

Pasiunile sunt pentru Ion Antonescu ca florile din ghiveci, care în timpul iernii îşi găsesc adăpost prin toate odăile. Le îngrijeşte cu trepidantă atenţie, şi cu cât le corcoleşte mai drăgăstos, cu atât (şi florile, şi pasiunile) cresc mai mari, înfloresc mai frumos. De când a socotit că-i timpul să lase lucrul în şcoală, cărţile şi florile îi sunt iubirile cele mai mari. Desigur, în afară de orice concurenţă rămâne limba franceză, dar această iubită doamnă, de când nu mai profesează în şcoală, revine la el mai rar, numai în momentele când îl vizitează prietenii din ţara lui Victor Hugo. Până a îndrăzni să-i facă declaraţii de dragoste şi a o cuceri cu desăvârşire, a parcurs un drum spinos. Doar n-a fost uşor pentru un pui de ţăran dintr-un sat cu aproape jumătate de populaţie deportată, considerată ostilă puterii sovietice, să-şi facă studiile la facultatea de limbi străine. Nevoile de trai nu l-au deranjat nicicând, fiind deprins să se mulţumească cu puţin, să-şi compenseze lipsurile materiale prin agonisirea averii sufleteşti. Nici cele mai dureroase obide nu i-au fost pricinuite de neajunsuri materiale. Probabil, orice om care se apropie de al şaptelea deceniu de viaţă a depozitat duzini de nedreptăţi îndurate în vâltoarea anilor. Ion Antonescu, însă, are cu totul alte criterii, mărturisindu-mi că de trei ori a fost nedreptăţit şi numai trei obide i-au rămas până acum în suflet.

De trei ori obijduit în viaţă

„Numai de trei ori?”, se vor întreba cu nedumerire oamenii care fac tragedie din orice fleac. Ar găsi şi Ion Antonescu multe necazuri atunci când încearcă să-şi frunzărească cartea vieţii. Însă îi sunt de-ajuns şi cele trei obide înfruntate, pentru a se considera un învingător al destinului prescris din leagăn. Era un copil naiv, în primii ani de şcoală. Se străduia să fie fruntaş la învăţătură, să nu încalce cuvântul învăţătorilor. Dar într-o zi, când de-acum se învrednicise să fie primit în rândul pionierilor, fără să-şi dea seama s-a prezentat la lecţie ca un rebel: uitase să-şi lege cravata roşie la gât. „Ce Antonescu, aştepţi să vină americanii!”, l-a mustrat învăţătoarea. Mare lucru, am spune noi acum. Dar pentru el şcoala era ceva sfânt, aşa cum pentru părinţi – biserica. Nu avea idee cine sunt acei „americani”, darmite să-i aştepte. A primit morala ca pe o mare nedreptate, venind acasă plângând, de nu-l putea ogoi mamă-sa. Taică-său i-a ascultat calm păţania, liniştindu-l să fie pe pace, să uite de ocara învăţătoarei, dar nu şi de cravata pionerească. De la acea întâmplare, la o vârstă fragedă a început pentru Ion adevărata şcoală a rezistenţei în faţa nedreptăţilor. Firea cumpătată a tatălui, puterea sa de a ierta şi a se acomoda la încercările vieţii i-au fost de mare folos în viitor. Or, prima obidă a fost ca o glumă nevinovată faţă de cele ce aveau să urmeze.

A doua lovitură a primit-o de unde mai puţin se aştepta. Impunându-se ca unul dintre cei mai buni studenţi la secţia de limba franceză a universităţii cernăuţene, de prin anul patru i s-a promis un loc de muncă în cadrul facultăţii. Nu ştie dacă în mod intenţionat a fost sfătuit de un profesor, pe care-l considera de prieten, să accepte la repartizare orice ofertă, căci totuna el are loc de muncă asigurat la catedră. Astfel, fără a sta pe gânduri a căzut de acord cu repartizarea într-o şcoală dintr-o localitate unde nu vroia nimeni să lucreze. Nu bănuia că i se întinde o capcană. A semnat cu ochii închişi, cum se spune, că acceptă să plece în localitatea respectivă, iar când a venit să clarifice situaţia la decanat, s-a ales cu replica: „Du-te în Moldova ta, acolo te-i aranja mai bine”. Nu se aştepta la o astfel de răsturnare la începutul carierei. Unde mai pui că n-a întârziat  şi a treia obidă de care nu poate uita. Chiar cel mai apropiat şi stimat profesor s-a lepădat de el, ce-i drept sincer recunoscând: „Nu te pot ajuta cu nimic. Dacă ai fi rus sau măcar ucrainean aş mai încerca să pun un cuvânt pentru tine… Dar cu naţionalitatea şi familia ta, încearcă să mă înţelegi şi tu…”. Proaspătul absolvent înţelegea destul de bine de unde bat vifore negre asupra sa, însă nu s-a lăsat înjosit. Le-a spus că „Moldova lui” e aici, şi n-are unde să plece în altă Moldovă.

Conflictul s-a prelungit la direcţia regională a învăţământului. Nu-şi dă seama cum a prins de-odată curaj, de i se părea, el fiind mic la statură, că a crescut în înălţime. La reproşul şefilor de acolo că statul a cheltuit sume colosale cu instruirea lui le-a lăsat diploma pe masă, vociferând că n-are nevoie de ea. N-a păţit nimic, căci, după cum a aflat mai târziu, candidatura sa a fost respinsă nu atât din motive ideologice, cât dintr-o cauză mult mai banală: locul său era rezervat unei tinere căsătorite cu un funcţionar de la comitetul regional de partid. A mai trecut ceva timp şi ambele părţi s-au potolit. Ion şi-a luat diploma, găsindu-şi singur loc de muncă nu departe de baştină, în şcoala din localitatea ucraineană Ryngaci, raionul Noua Suliţă. De câte ori evocă acest caz, el face o paralelă între naţionalismul naţiunii titulare din acea perioadă şi cel din timpurile noastre: „Diferenţa e că în condiţiile naţionalismului de atunci puteai să trăieşti aşa cum ţi-a dat Dumnezeu să fii din născare, iar cel de astăzi vrea să te distrugă, să dispară seminţia românească de pe acest pământ”.

Drept argument aduce admiterea sa la facultate. Întâi s-a înscris la matematică. Însă aflând că nu va avea translator cum era prevăzut, a trecut la limbi străine, socotind că se va descurca mai uşor cu franceza. A avut profesori minunaţi de franceză – primul, Pavel Berman la şcoala din Ostriţa, apoi pe doamna Fani la ŞM Boian. Şi n-a dat greş cu alegerea – examenul la franceză l-a susţinut pe nota cinci. La istorie s-a poticnit, neînţelegând întrebările în limba ucraineană. I-a spus examinatorului că a absolvit o şcoală naţională şi acela i-a explicat în limba rusă, punându-l să arate mai mult pe hartă, decât să vorbească. A scris pe o notă de trecere şi compunerea la limba rusă, reuşind fără pile, cum se obişnuieşte în timpurile noastre, într-un concurs de aproape cinci persoane pe un loc. În cei cinci ani de studii a fost cel mai bun în grupa sa de 25 de studenţi. Prima dată a avut prilejul să converseze cu un francez adevărat prin anul IV, când a venit un profesor din Franţa să le citească lecţii. Acela a rămas uimit că un tânăr, care n-a fost nicăieri mai departe de Cernăuţi, vorbeşte corect ca pe malurile Senei, poate să discute liber în franceză pe orice temă, mai ales despre estetică, artă. Îi plăcea să încingă cu el dispute despre pictură, sculptură… „La acel moment eram obsedat de aceste subiecte. De atunci am început să adun colecţia Marele muzee ale lumii, am 30 de volume”, mi-a spus dl Ion, arătându-mi raftul încovoiat sub greutatea voluminoaselor cărţi.

Însă, cu toate cunoştinţele-i excelente, nu i s-a deschis altă cale decât într-o şcoală ucraineană dintr-un sătuc retras în câmp, îndepărtat de craterele clocotitoare ale norocului. Drept că s-a reţinut numai două luni acolo, însă nu din cauză că s-ar fi simţit stingher în mijlocul ucrainenilor. Dimpotrivă, în acel răstimp şi-a făcut numeroşi prieteni. La nunta sa, care a avut loc la doi ani după plecarea din Ryngaci, au fost toţi membrii colectivului pedagogic. Numai două luni au fost suficiente să se împrietenească şi să lase amintiri frumoase oamenilor de acolo. Totuşi, pentru el nicăieri nu e mai bine ca acasă, zicala „Mai bine-n satul tău fruntaş” potrivindu-i-se de minune. Se consideră fericit că a avut şansa să odrăslească talentele din şcoala satului natal Ostriţa-Mahala, unde mai mult de patru decenii i-a învăţat pe copii nu numai limba franceză, ci şi să se pasioneze de lectură, să iubească şi să caute cărţile bune, să se „îmbolnăvească de dorul călătoriilor, de interesul de a cunoaşte lumea. A numărat vreo paisprezece elevi de-ai săi, care au urmat limba franceză la facultatea de limbi străine, la care s-au mai adăugat câţiva, amintiţi dna Elena Nandriş, printre ei şi fiul lui Ion Antonescu – Florin. Regretă mult că fiul şi-a ratat verva pedagogică şi aptitudinile proeminente pentru limbile străine, îndreptăţindu-se în faţa părintelui cu: „Tati, tu nu ştii nimic, idee n-ai cum se trăieşte astăzi”. La fel şi fiica Jana, după zece ani de activitate pedagogică, a schimbat şcoala pe o muncă mai bine plătită la o firmă. În adâncul sufletului îşi înţelege copiii, mai ales când tristeţea îl poartă cu gândul la soţia sa, care de vreo şapte ani lucrează în Italia, venind numai pentru câteva săptămâni vara acasă. E un sacrificiu necesar pentru ajutorarea familiei tinere a fiului, pentru cârpirea găurilor din gospodărie, căci aşa se zideşte bunăstarea unei familii, soţii susţinându-se în toate, acceptându-şi slăbiciunile şi pasiunile, trăind şi pentru idealurile fiinţei iubite, nu numai de dragul bunurilor materiale.

În tinereţe, şi Ion a fost ispitit de dorinţa de a-şi schimba soarta. În anii studenţiei, în vacanţele de vară a lucrat la Sankt-Petersburg ca translator cu grupuri turistice. Având experienţă în acest domeniu, după absolvirea facultăţii de trei ori a încercat să-şi aranjeze plecarea, ca translator, undeva în vreo ţară francofonă din Africa. Prima dată a fost stopat la secţia raională a învăţământului Noua Suliţă, a doua oară de superiorii din Cernăuţi, iar a treia oară a primit lumină verde până la nivelul comitetului regional de partid. „Să-l lăsăm să plece”, a spus secretarul pentru ideologie, Mihail Ivanescu, semnându-i documentele. Dar existau alte instanţe – mai înalte, mai vigilente, care au considerat că, neavând carnet de membru al partidului comunist, Ion Antonescu nu e demn de încrederea să fie lăsat peste hotarele marii uniuni. Mai mult tânărul specialist de franceză n-a încercat marea cu degetul, consolându-se cu înţelepciunea primită de la tatăl său: „Uită de binele ce-l faci oamenilor din jurul tău, uită când cineva îţi face un rău, dar nu uita că răul ce-l faci tu altora numaidecât se va întoarce asupra ta ori a copiilor tăi”.

Maria TOACĂ

(Va urma)