1Martie - Ziua Buneilor. ULTIMA DORINŢĂ A BUNELULUI NICOLAE NICHITA din Voloca - „vânat” şi dus cu forţa de sovietici în 1944 în calvarul din lagărul morţii de pe țărmurile lacului Onega – să fie înmormântat creștinește în satul natal

1 martie 2024 р. | Categorie: Noutăţi

1Martie - Ziua Buneilor. ULTIMA DORINŢĂ A BUNELULUI  NICOLAE NICHITA din Voloca - „vânat” şi dus cu forţa  de sovietici în 1944  în calvarul din lagărul morţii  de pe țărmurile lacului Onega – să fie înmormântat creștinește în satul natal

Fatală a fost „eliberarea”pentru neamul românesc din Bucovina răpită, cedată şi înstrăinată. 150 de bărbaţi tineri şi voinici din Voloca,  chinuiţi prin înfometare, ger şi muncă silnică la construcţia canalului Belomor, decedaţi  în anii 1944-1945 în lagărele morţii din Karelia, în zona lacului Onega, printre care şi Bunelul după tată, Nicolae NICHITA al lui Gheorghe al lui Petrea Marandei din s.Hruşăuţi, comuna Voloca, care avea o tăbăcărie de dubit piei şi un mic atelier de făcut încălţăminte, au fost arcăniţi de o coadă de topor din sat, un trădător de neam, slugoi al bolşevicilor, Pricoche Avasâloaie, şi duşi la muncă silnică în lagărul morţii de pe ţărmurile lacului Onega, unde mulţi au murit de foamete…

PUŢINI AU AVUT NOROCUL SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ GENOCIDULUI STALINIST

Trec anii şi prin sita deasă a timpului ucigător  se mai cern  dureroase amintiri, iar în candela memoriei eroilor de-abia mai palpită o lacrimă de adevăr. Fatală a fost „eliberarea” pentru neamul românesc din Bucovina răpită, cedată şi înstrăinată de Ţară. O rană deschisă şi sângerândă au rămas crimele oribile, săvârşite de slugoii regimului totalitar. Pământul geme de durere şi dacă ar prinde glas ne-ar dezvălui şocante adevăruri despre acei  masacraţi pentru unica vină de a fi fost români, interogaţi, torturaţi şi deportaţi de „eliberatori” în gulagurile morţii.   Înfiorător a fost calvarul deznaţionalizării pentru mii de bucovineni români, precum şi pentru bunelul după tată, Nicolae NICHITA al lui Gheorghe al lui Petrea Marandei, şi pentru cumnatul lui, fratele bunicii Leontina, unchiul Iluţă POCLITAR al lui Artimon din Hruşăuţii Volocii.

(Foto din arhiva familiei - Într-o zi de Paşti, anul 1939, când volocenii îşi sărbătoreau fericiţi sărbătorile şi nici un nor nu prevestea dezlănţuirea terorii şi calvarului stalinist.  Al patrulea din stânga e bunelul Nicolae NICHITA al lui Gheorghe, iar ultimul din dreapta e nepotul după frate, Gheorghe NICHITA al lui Nistor, cu bicicleta)

N-aş fi sinceră, dacă aş afirma că am fost şi mă aflu într-o continuă căutare a adevărului. Ceea ce mi-aş putea reproşa este faptul că târziu de tot încerc să aflu măcar o părticică din acel tragic adevăr, pierdut prin ani zbuciumaţi de tristă amintire. Şi din satul meu de baştină, Voloca, veche aşezare românească,  bănuiţi a fi „duşmani ai puterii sovietice” şi „spioni români”, cei mai buni patrioţi şi gospodari au fost deportaţi de la vetrele străbune, „vânaţi”, luaţi cu forţa de la coarnele plugului şi duşi în neagră străinătate ca să li se piardă urmele. Cei care se împotriveau, protestau sau fugeau, erau împuşcaţi pe loc de „striboci”, slugoii noii puteri.

N-a scăpat de arcanul „eliberatorilor” nici bunelul după tată, Nicolae NICHITA a lui Gheorghe din Hruşăuţii Volocii, care pe atunci o ducea destul de bine – avea o tăbăcărie de dubit piei şi un mic atelier de făcut încălţăminte. Puţine şi scunde sunt informaţiile referitoare la răpirea lui din sânul familiei, fiindcă înainte vreme, când erau încă în viaţă tatăl Ion şi bunica Leontina, nu se permitea să se discute despre aceasta, iar din mărturiile mamei Rodica, şi ale mătuşii Silvica Timiş, sora mai mică a tatei, unica supravieţuitoare din familia lor, care pe  atunci, în 1944, la sfârşitul verii, când a fost „vânat” tatăl ei, bunelul Nicolae Nichita, şi dus cu forţa la muncă într-un lagăr stalinist de pe ţărmurile lacului Onega, nu avea nici şapte anişori.

Bunelul  a fost arcănit de o coadă de topor din sat, un trădător de neam, slugoi al bolşevicilor, Pricoche Avasâloaie, care-i fugărea pe bărbaţii în floarea vieţii călare pe cal şi-i ducea la primărie.  Iar după ce erau întocmite listele, a doua zi, trebuiau să se prezinte la comisariatul militar raional, gospodarii fiind preveniţi că, în caz de nesupunere, familiile lor vor fi deportate în Siberia.  Mai mulţi voloceni tineri au fost luaţi de la coasă şi duşi la munci silnice în lagărul morţii, pe ţărmurile îndepărtate ale lacului Onega.

Tatăl Ion pe atunci avea 13 ani. Stătea ascuns în iesle la vacă, la vecina Saveta a lui Nicolae al lui Nistor, iar bunica Leontina, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în linişte şi pace, căci sunt la buna dreptate, îi aducea de mâncare pe ascuns. Iar când auzeau că umblă cu raza, de frică să nu-l găsească, umpleau ieslea cu fân, ca nu cumva să fie observat, căci, dacă îl găseau, era luat cu forţa la munci silnice în minele din Donbas.

Nepotul după frate al bunelului, Gheorghe NICHITA al lui Nistor, care printre primii în sat a avut, în acele timpuri, bicicletă şi faţă de care soarta a fost mai blândă, a reuşit să fugă în România şi a locuit,  până la adânci bătrâneţe, când şi-a găsit liniştea şi împăcarea sufletească, la Suceava, pe strada Cernăuţiului, formată din foşti refugiaţi, în apropiere de autogara centrală. Spre regret, l-am vizitat doar o singură dată, abia în 1985, fiindcă nu ni se permitea să ne vizităm rudele de dincolo de sârma ghimpată. Demult nu mai este în viaţă. A murit cu dor de Cernăuţi, de-Acasă.

Iar Iluţă POCLITAR, fratele bunicii Leontina şi cumnatul bunelului Nicolae NICHITA, ca să nu fie arcănit, prăşea în grădină îmbrăcat în haine femeieşti şi îmbrobodit, pentru a nu fi recunoscut, însă năpasta aşa şi nu l-a înconjurat – a fost şi el „vânat” şi dus în neagra şi amara străinătate, la Onega, împreună cu alţi consăteni, consideraţi „duşmani ai poporului”, astfel „eliberatorii” încercând să stârpească viţa românească.

PE  DRUMUL FĂRĂ DE ÎNTOARCERE

AL PĂTIMIRILOR

Ca să nu-şi pună în primejdie familia, bunelul Nicolae şi-a luat documentele şi a plecat, lăsându-i în lacrimi şi disperare pe cei trei copii – fiicele Aurora şi Silvica, fiul Ion şi soţia Leontina. Nu ştia unde şi la ce merge, cum nu ştiau nici ceilalţi consăteni, şi nici că drumul pătimirilor îi va fi fără întoarcere. Înţelegea că plecarea nu-i va aduce nimic bun, fiindcă furtunile bolşevice se înteţiseră şi loveau barbar aproape în fiecare familie. În apropierea casei lui părinteşti a fost împuşcat, ziua în amiaza mare, de slugoii sovietici, care au băgat groaza în oameni, tânărul Nicolae, feciorul lui Boinceanu,care pe atunci nu avea nici 20 de ani, fiindcă nu a îndeplinit ordinul călăilor sovietici. Cu greu a scăpat din ghearele „vânătorilor” bolşevici, reuşind să fugă şi să se ascundă, vărul tatei, Nicolae Gaziuc din Moacera, care pe atunci era  un băieţandru de doar 17 ani. La orice pas cădeau seceraţi de gloanţele „stribocilor”  tineri nevinovaţi, fiind împuşcaţi fără a fi judecaţi, căci la toţi trădătorii şi doritorii de a face „ordine”, la toate cozile de topor,  bolşevicii le dădeau arme.

La comisariatul raional militar i-au ţinut închişi câteva zile, până i-au adunat pe toţi, fără să le permită să-şi i-a rămas bun de la soţii şi copii. Însă vecinul Procopie Poclitar avea ceva bani la el şi i-a dat unei santinele, care îi păzea, acela permiţându-i să vină acasă să-şi i-a rămas bun de la familie. Astfel au aflat soţiile ce soartă amară îi aşteaptă pe bărbaţi. A doua zi, împreună cu alte femei, bunica Leontina şi-a luat copiii şi a plecat la Hliboca să-i ducă de mâncare soţului. Au ajuns la gară tocmai când erau îmbarcaţi în vagoane pentru vine, pe care era scris „ banderişti”. Nu li s-a dat voie să le dea nici puţinele merinde, pe care le-au adus. Soţiile  plângeau, îmbrăţişându-şi soţii, iar copiii răcneau de-ţi era mai mare jalea să-i priveşti şi se ţineau de gâtul taţilor, îmi povestea mama, Dumnezeu s-o odihnească. Soldaţii sovietici îi îmbrânceau grosolan pe bărbaţi, lovindu-i cu paturile armelor, le aruncau  pe femei la pământ, călcându-le în picioare. Când trenul a pornit din gară, răcnetele celor rămaşi fără sprijin în disperare se auzeau tocmai în satele din apropiere.

Când au ajuns pe ţărmul lacului Onega, sărmanii oameni au fost închişi într-un lagăr al morţii, fiind declaraţi  „duşmani ai puterii sovietice”. Acolo, în calvarul surghiunului, înfometaţi şi distruşi moral, căci li se dădea doar 250 de grame de pâine pe zi şi acea era neagră ca pământul şi udă de o puteau scurge, erau impuşi la munci silnice la tăiatul pădurilor pentru construcţia canalului Belomor.

Li se plătea doar câteva ruble pe lună. Trăiau în barăci câte 25 într-o cameră, dormeau jos pe fân, la tot pasul îi ameninţa moartea, pe care o grăbeau gerul aprig, desele epidemii, foametea şi munca silnică peste puterile omeneşti. Din bărbaţi tineri, voinici şi frumoşi de 80-90 de kg, doar în câteva luni de muncă istovitoare şi foame, au ajuns să cântărească 30-20 de kg. De foame, unchiul Iluţă, care a avut norocul să se întoarcă viu acasă, povestea că păşteau iarbă, mâncau baligă de cal, varză stricată din gunoi, capuri şi cozi de peşte, dormeau în ger în barăci. Mureau cu zecile şi chiar cu sutele de foamete şi epidemii. Iar când decedau, erau aruncaţi unul peste altul în gropi comune.

Nu uşor o duceau şi cei rămaşi la vatră, soţia-i Silvica, care trebuia să ţină gospodăria şi să hrănească trei guri. Ca să nu le fure „stribocii” porcul, au făcut în pământ un coteţ şi l-au ascuns acolo. Dar l-au găsit iscoadele,  lăsând patru guri fără o fărâmă de carne pe iarnă.

Calvarul în lagărul muncii din Onega era insuportabil. Cei care din puţinele ruble ce le primeau îşi cumpărau pâine, îşi mai duceau sufleţelul. Însă bunelul Nicolae fuma, după cum povesteau consătenii care au avut norocul să se întoarcă la baştină, şi acele câteva parale le dădea pe mahorcă. Iar de se întâmpla că se îmbolnăvea şi nu putea munci, nu mergea la tăiat pădure, nu i se dădea nici cele 250 de grame de pâine pe zi.

(Iluţă POCLITAR al lui Artimon, primul bărbat din dreapta, în mijlocul rudelor şi vecinilor peste mulţi ani după ce s-a întors de la muncă silnică de la Onega)

Când în iarna anului 1945 au primit învoirea să se întoarcă acasă, puţini au avut norocul să supravieţuiască genocidului comunist, să-şi revadă glia străbună, copiii şi soţiile. Toţi cei rămaşi în viaţă erau bolnavi şi de-abia îşi duceau sufleţelul, de-abia îşi târau picioarele. Unchiul Iluţă POCLITAR s-a întors  acasă, ce-i drept,  numai oase şi piele, avea 35 de kilograme. Când a venit nu putea nici lucra, nici umbla, de istovit ce era, sta la soare, apoi, încetul cu încetul, şi-a revenit. N-a avut acest noroc însă bunelul Nicolae NICHITA. Drumul spre scumpa şi îndepărtata lui baştină i s-a părut bunelului prea lung şi înlăcrimat. Înţelegând că-l părăsesc ultimele puteri, simţind ghearele morţii, că vine cea cu coasa în spinare să-l scape de suferinţă, că n-o să-şi poată îmbrăţişa copiii vreodată şi n-o să-i mai zâmbească nicicând zorii fericirii pe pământul strămoşesc, răpit şi înstrăinat, a dorit să-şi găsească liniştea veşnică în pământul străbun, rugându-i pe cumnatul său Iluţă şi pe vecinul Procopie Poclitar, să nu le spună însoţitorilor bolşevici c-a decedat,  fiindcă cei care-şi dădeau sufletul, erau aruncaţi din tren, ci să-l ducă la Cernăuţi, pentru a fi înmormântat creştineşte în glia străbună. Apoi a închis pe veci ochii, iar trenul fluierând asurzitor, în fuga mare, îl ducea spre scumpa sa baştină.  Cumnatul şi vecinul i-au îndeplinit ultima dorinţă.

Iar când bunica Leontina a fost anunţată şi a plecat la morgă, la Cernăuţi, cu greu l-a recunoscut. Nu avea deloc carne pe oase. Era numai piele şi oase, nu avea nici măcar buze să-i acopere dinţii dezveliţi. Cântărea vreo 20-25 de kilograme. Cum de s-a mai ţinut sufletul în trupul lui atât de vlăguit era de neînţeles.  Probabil, îl mai ţinea în viaţă gândul că o să-şi odihnească osemintele chinuite în glia străbună. Şi soarta i-a îndeplinit ultima dorinţă. Bunica a înţeles că e bărbatul ei care a fost cândva voinic şi frumos şi de dorul căruia mureau muierile, doar după cicatricea de pe şold ce i-a rămas bunelului după o muşcătură de cal. L-a adus acasă şi l-a  dat ţărânei în cimitirul Volocii, iar la căpătâi i-a sădit un vişin, lacrimile înrourate ale căruia să-i aline durerile, iar clătinările uşoare ale ramurilor să-i legene somnul veşnic, privighetorile să se oprească pe ele din zbor, doinindu-i mândre cântări din Ţara Fagilor,  ca somnul să-i fie dulce şi liniştitor în pământ străbun, în Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, ultima lui dorinţă, ultimul lui vis din surghiun.. .

FIECARE NUME  SCOS  DIN  NEAGRA TĂCERE  A  MORŢII E  UN  VIU ŞI  TRAGIC  ADEVĂR

O groază înfricoşătoare a pătruns atunci în sufletele oamenilor. O tăcere de moarte s-a aşternut peste mioriticul plai ştefanian, încât timp de aproape 50 de ani nu s-a vorbit deschis de marea dramă şi calvarul prin care au trecut românii, trunchiaţi de la Patria lor istorică. Iar când, în sfârşit, tăcerea a fost spartă, ni se întind alte capcane, prin metode mai voalate, dar tot distrugătoare de neam.  În pofida faptului că se procedează astfel, ca eroii români să fie daţi uitării, martirii decedaţi în chinuri cristice, pe drumul calvarului Golgotei neamului românesc, trăiesc cu adevărat în inimile celor care au în suflet un dor nestins, celor, care sincer îi deplâng. Or, fiecare nume scos din  neagra tăcere a morţii e un viu şi tragic adevăr.

Deşi de la acele evenimente dramatice s-au perindat ani,  decenii, dosarele celor vinovaţi fără vină sunt încă secretizate de securitate, chiar şi acum, după 70 de ani. Aceste pagini sângeroase lipsesc şi din manualele de istorie a românilor. Tinerii aproape că nu cunosc nimic despre tragicele evenimente din viaţa buneilor şi străbuneilor lor ce au urmat după răpirea Bucovinei. Mai mult ca atât, pasivi faţă de teribilele crime sunt şi mulţi vârstnici, care nu găsesc alte cuvinte decât să spună: „Aşa au fost timpurile...”. Însă şi timpurile se schimbă odată cu noi. Şi acum, ca niciodată, avem nevoie de mai multă îndrăzneală ca această pagină neagră şi sângeroasă să fie inclusă, în sfârşit, şi în manualele de istorie, să nu rămână în uitare, ca tânăra generaţie să păstreze mereu aprinsă candela memoriei înaintaşilor ce s-au sacrificat pentru idealul naţional, să li se trezească conştiinţa  şi să aibă cutezanţa de a purta cu demnitate numele de Român, să fie mândri de neamul lor şi de străbuni, să nu se înstrăineze de rădăcini.

Deci, să nu-i uităm, să-i pomenim pe acei, graţie cărora azi trăim, care şi-au sacrificat tinereţea pentru noi, aprinzând pentru sufletul lor câte o lumânare. Să nu-i uităm, căci uitarea e o ruşinoasă şi ticăloasă trădare, iar amintirea noastră e o rază dătătoare de lumină şi adevăr, o renaştere a memoriei celor dispăruţi fără vină.

N.A. Îmi pare foarte rău că s-a pierdut şi unica fotografie cu bunelul Nicolae şi bunica Leontina, cu prima lor fiică Aurora, într-o zi de Paşti. Bunelul era îmbrăcat în cămaşă de pânză şi izmene, încins cu un brâulat, iar pe cap purta o pălărie. Bunica purta o cămaşă de pânză şi catrinţă, la fel şi fiica Aurora. După chipurile lor frumoase ce iradiau, se înţelegea că erau fericiţi şi nici un nor câtuşi de mititel nu prevestea despărţire pentru totdeauna. Păcat că nu mai este, că nu s-a  păstrat  această adevărată relicvă pentru familia noastră. Regretabil,  dar nu e din vina părinţilor mei.

P. S. Bunelul Nicolae Nichita al lui Gheorghe al lui Petrea Marandei din frumoasa localitate de vrednici români – s. Hruşăuţi, c.Voloca, raionul Hliboca (Adâncata), a avut un frate, Ion, care a emigrat în Canada înainte de primul război mondial şi care a ţinut legătură cu el până a fi  arestat şi dus cu forţa la muncă silnică la Onega, îl ajuta material – pe vremea ceea i-a trimis cadou inele de aur pentru cei trei copii – Aurora, Ion şi Silvica. După moartea tragică a bunelului Nicolae - a decedat de foamete și muncă silnică în lagărul morții - legătura cu fratele şi rudele sale din Canada s-a întrerupt. Ştiu de la tata, Ion Nichita, că fratele bunelului a avut doi moştenitori – o fiică Lucica şi un fiu,  şi am dori, dacă e posibil, să-i cunoaştem. Am fi bucuroşi şi recunoscători de orice informaţie plasată în poşta electronică a ziarului nostru (zorilebucovinei@ gmail.com sau un mesaj în pagina Facebook Zorile Bucovinei) pentru strănepoata Felicia NICHITA-TOMA, fiica lui Ion NICHITA din Voloca, nepotul după frate al lui Ion NICHITA din Canada.

Felicia Nichita-Toma, Cernăuți, „Zorile Bucovinei”, 6 mai 2013, din cartea ”Martirii. M-am identificat cu un pelerin pe drumul sufletului românesc”, apărută în 2022