12 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

IUBIRILE LUI ION ANTONESCU (II)

16 martie 2014 р. | Categorie: Destine

„Să nu te lepezi nicicând de numele tău”

S-a născut la începutul primăverii, în groaznicul 1946, când foametea şi tifosul începeau să-şi arate colţii prin casele românilor ocupaţi de sovietici. Supravieţuitorii terorii roşii scăpaţi de deportări, care s-au temut să-şi încerce soarta în măcelurile de la Lunca şi Fântâna Albă, se stingeau din cauza foametei prin gospodăriile lor pustiite de noua orânduire, sau ucişi de soldaţii ruşi pe drumurile ce-i purtau spre Galiţia după o coajă de pâine. Nu era nici pe aproape de Sfântul Ion, când l-a adus mama pe lume. Părinţii l-au numit Ion în cinstea bunicului, astfel fiindu-le obiceiul din moşi-strămoşi. Când soţia i-a născut fiul mult aşteptat, Florea Antonescu era în câmp – îşi însămânţa ogorul. Cineva i-a adus vestea şi el a lăsat lucrul, alergând într-un suflet spre casă. Dar avea să-şi vadă pruncul peste câteva zile, căci în drum l-au prins „stribocii” şi l-au închis în beciul de la primărie. În sat începuse colectivizarea avutului ţăranilor, iar el, ţinându-se de ogorul său, fusese învinuit de individualism burghez. A stat câteva zile la răcoare, fiică-sa Elena, de opt ani, aruncându-i printre gratii câte o coajă de pâine. Aşteptându-şi soţul încarcerat, Ana ştia că trebuie să-şi numească fecioraşul Ion, ca pe tatăl-socru. La rândul său, ajungând cap de familie, Ion şi-au numit fiul Florin, iar nepotul – băieţelul lui Florin – perpetuează arborele neamului, alături de bunic crescând micuţul Ion Antonescu.

Aceasta-i tradiţia sfântă a familiei, firul căreia se menţine de mai bine de un secol. În anii studenţiei, Ion a locuit la cămin cu tineri de la facultatea de istorie. Într-o zi a primit o scrisoare. Cine a trăit la cămin ştie că scrisorile se puneau pe nişte policioare la intrare. „Istoricii”, fiind mai iniţiaţi, au pândit să vadă cine-i destinatarul scrisorii. Ardeau de curiozitate să vadă cine-i acel Ion Antonescu. „La facultatea de istorie în acele timpuri erau primiţi tineri cu armata făcută, membri de partid. Erau gravi, serioşi, dar m-am împăcat bine cu ei, cum de altfel cu toţi ucrainenii cu care am avut contacte la universitate”, îşi aminteşte dl Ion. Printre cunoscuţi s-au găsit binevoitori care i-au dat de înţeles că n-ar strica de dragul carierei viitoare să-şi schimbe prenumele sau să-şi modifice numele de familie. Nu s-a lăsat tentat de „bunele” sfaturi, ţinând minte vorbele tatălui: „Băiete, să nu asculţi de nimeni, să nu te lepezi de numele tău, căci acest nume m-a salvat pe mine de la moarte”. Fire blajină, ascultător, cu un deosebit spirit al disciplinei, feciorul de ţăran, Florea Antonescu, în timpul serviciului militar a fost luat ca ordonanţă de un maior. Mobilizat pe front, la începutul războiului, s-a întâlnit cu acel ofiţer, care l-a ajutat să nu nimerească în vâlvătaia luptelor. A fost angajat la serviciul de  achiziţionare a alimentelor pentru armată. În august 1944, după ce armata română s-a aliat cu ruşii, în primele zile se instalase o stare de buimăceală, nu se ştia cine cu cine luptă, ostaşii, lăsaţi la voia întâmplării, erau dezorientaţi, pomenindu-se între două focuri. Florea Antonescu, cu un camarad ucrainean din Rarancea, s-au pornit samavolnic spre casă. Lângă Storojineţ i-au oprit o patrulă românească şi mai să-i pună la zid ca dezertori.

Lui Ion i-a rămas în memorie din povestirile tatălui următorul episod: „Un ofiţer s-a uitat în livretul militar al tatei şi, văzând că-i Florea a lui Ion Antonescu, l-a slobozit, spunându-i că l-ar împuşca cu plăcere dacă n-ar purta acest nume. Tata s-a rugat să-l elibereze şi pe însoţitorul său, explicând că ambii au fost trimişi într-o misiune secretă. Puţin mai departe i-au reţinut o patrulă rusească. De data aceasta, tratativele le-a purtat ucraineanul, salvându-l şi pe tata din prinsoarea ruşilor. Înainte îi aşteptau noi primejdii. Când au ajuns aproape de gara din Mahala, au nimerit sub un foc de mitraliere. Au dovedit să se ascundă într-un lan de cartofi, rămânând teferi sub viţele secerate de focul armelor. Amândoi au ajuns cu Dumnezeu acasă. Atunci toate femeile din sat veneau la noi să se intereseze de bărbaţii lor. Am impresia că un înger păzitor l-a însoţit pe tata în toţi anii de război. Despre multe primejdii de moarte prin care a trecut am aflat întâmplător. Odată, într-o duminică, după ce a venit cu mama de la biserică, l-am găsit în casă plângând. Din difuzor răsuna cântecul „Măi Buzău, Buzău…”. „Nu ştiţi voi ce-a fost acolo, sub ce bombardament am nimerit. Toţi din jurul meu au fost amestecaţi cu pământul, la doi metri de mine zăceau oameni fără haine şi fără pielea de pe ei”, ne-a răspuns printre lacrimi tata când l-am întrebat de ce plânge”.

Pe Florea Antonescu l-a pălit de câteva ori norocul să amăgească moartea, să scape de primejdii, datorită binelui făcut altora, despre care la români se spune că ţi se întoarce însutit. Interesantă este istoria salvării sale de la represaliile declanşate în iunie 1941. Tatăl său, Ion Antonescu, a avut un prieten ucrainean, unul Popovici de la Jucica. Se întâlneau cu familiile de sărbători, umblau la hram unii la alţii. S-a întâmplat că şi bărbatul, şi soţia sa au murit, lăsând orfan un băieţel de seama lui Florea. Copilul a fost luat la Ostriţa şi crescut în familia lui Ion Antonescu. Ajuns la maturitate, a plecat în drumul său, pierzându-i-se urma. Când peste românii noştri a dat marea „fericire” a eliberării, acel Popovici a apărut în sat în rang de lucrător al NKVD-ului. Nenorocirea n-a înconjurat nici casa lui Florea Antonescu, sora sa Ghena, cu două fete şi un băiat, fuseseră deja ridicată în Siberia. Era pândit şi Florea, mai ales că un activist de la primărie pusese ochii pe grădina sa. Prietenul din copilărie, crescut în casa lui, a avut totuşi simţ omenesc. I-a prevenit pe „striboci” să nu se atingă de Florică, să nu cadă nici un fir de păr din capul lui. Dar, probabil, funcţionarul NKVD-ului a făcut şi mult rău oamenilor locului, căci într-o bună zi a fost găsit cu fruntea găurită. După război, din nou începuseră prigonirile, Florea Antonescu fiind denunţat că a slujit la jandarmeria română. Era purtat pe la Sadagura, la interogatorii, în timpul cărora se prefăcea analfabet (ceea ce nu era departe de adevăr – avea două clase la şcoala românească). Prin 1948, era gata să fie strămutat – cu soţie şi cei doi copilaşi. A doua oară a scăpat datorită mâinilor sale dibace. Se pricepea la tâmplărie, meşterea roţi la căruţă. „Cine ne va repara căruţele dacă-l deportăm?”, şi-au dat seama mai marii satului. Existau, însă, interese mult mai mari decât folosul obştesc. Gospodar harnic, ca să potolească ura şi lăcomia stribocilor, Florea le aducea partea cea mai bună când tăia porcul, îi adăpa cu băutură aleasă şi-i hrănea cu pâine coaptă în cuptor de soţia sa, îi mulţumea şi cu lucruri frumoase lucrate de nevastă. Cu toate acestea, inima nu i s-a înrăit. Fiul său Ion a preluat de la el o morală foarte bună, auzindu-l cum vorbea odată cu un vecin. „Tu ce faci, dacă cineva îţi pricinuieşte un rău, ori îţi spune o vorbă urâtă?”, îl întreabă vecinul, la care taică-său răspunse: „Îl iert, poate a fost supărat, poate a dat peste el vreun necaz. Ştiu că peste o zi-două îi trece şi iarăşi ne împăcăm bine…”. „Tare prost, eşti măi Florea, eu dacă-mi face cineva un rău de-un gram, îi întorc o tonă înapoi”. „Doamne fereşte! Cum să trăieşti cu tona cea în spate?”, o fi oftat omul iertător, pus pe fapte bune.

Cumpenele prin care trecuse l-au convins că binele trebuie plătit cu bine, iar răul – şters din amintire. În anii foametei a umblat prin Galiţia cu cele mai frumoase lucruri din casă, pe care le schimba pe cartofi şi pâine. Românii înfometaţi nu aveau bani să-şi cumpere bilete la tren, se urcau sus pe vagoane. Odată, când trenul luase viteză mai mare, Florea a căzut între vagoane, unde i-au fost prinse picioarele. Un însoţitor de vagon l-a observat, a oprit trenul… A fost scos cu greu din prinsoare şi transportat până la gara din Mahala. Anunţată de nenorocirea bărbatului, Ana a venit cu o căruţă şi l-a luat acasă. După acea întâmplare a mai fost „cu schimbul” pe la ucrainenii din Galiţia, dar îşi plătea locul în vagon. Odată, stând la geam, l-a prins pe un om ce luneca de sus, gata să cadă sub roţi. L-a ţinut până s-a oprit trenul, rugându-se la Dumnezeu să-i dea puteri pentru salvarea acelui nenorocit.

Nobleţea celui care iartă

Calitatea de a ierta şi a nu răspunde cu răul la rău i-a fost transmisă lui Ion Antonescu ca pe cea mai mare virtute de la părinţi. Invocând chipul tatălui său, Ion îşi aminteşte de o lume cu totul deosebită de cea de astăzi. Deşi erau mai naivi, neumblaţi prin străinătăţi, cu puţină carte, consătenii lui convieţuiau într-un univers de bunătate şi cumsecădenie, se ajutau la nevoie unul pe altul, se interesau de durerile şi necazurile fiecăruia: „Aveam un cireş la marginea drumului. Duminica, când femeile ieşeau de la sfânta liturghie, se opreau sub cireşul nostru. Bunica aşternea nişte ţoluri şi ştergare albe de cânepă. Scotea o oală de găluşte, pâine proaspătă… Lumea se aşeza roată şi care de care începea să povestească întâmplări grozave: cine ce a visat, ce i s-a năzărit noaptea pe drum, ce a auzit… Ascultam cu gura căscată. În copilărie cea mai mare bucurie a mea era să ascult poveştile bătrânilor. Şi acum sunt fericit când întâlnesc oameni mai în vârstă decât mine, simţindu-mă copil în faţa lor”.

De la bătrânii satului, dar mai mult de la tatăl său, Ion a aflat despre tragedia Aniţei Nandriş şi despre calvarul rudelor sale, lucruri istorisite în şoaptă. Tatăl îi promitea că va strânge bani ca să poată merge cu soră-sa într-o excursie prin România (spera că vor veni şi asemenea timpuri bune), să păşească pe locurile pe unde l-a purtat pe el războiul. Nu i-a fost dat să-şi vadă aievea visul, dispărând fără urmă în apele Prutului, în 1972, la numai 62 de ani împliniţi. Era un pescar pasionat, cunoştea bine pe unde se poate trece râul. Dar a fost luat de-o apă mare ce năvălise dinspre pădure. A scăpat de atâtea primejdii de moarte în război, în anii foametei şi represaliilor staliniste, ca să se piardă pentru totdeauna în tumultul apelor.

Maria TOACĂ

În imagini: Florea şi Ana, părinţii lui Ion Antonescu; Florea(rândul I, primul din stânga) în anii cătăniei