29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ADEVĂRURI CE ÎNCĂ SE CER SCOASE DIN MORMINTE

17 martie 2014 р. | Categorie: Social

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în pripoane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

(Radu Jyr)

N-am crezut că voi asista la dezbateri atât de aprinse, deoarece conferinţe pe tema masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă, Societatea „Golgota”, condusă de Octavian Bivolaru, organizează de câţiva ani la rând în preajma zilei de 1 aprilie. Mă întrebam ce mai putem spune, în afară de rostirea unei rugăciuni, păstrarea minutului de reculegere şi aprinderea câtorva lumânări întru odihna martirilor?! Deşi acesta mi-a fost gândul, am venit totuşi şi la conferinţa din această primăvară. Or, rămân neîndoielnică în convingerea că orice manifestare de comemorare a victimelor regimului totalitar, orice întrunire la care se evocă pagini sângeroase din istoria trecutului, se rotesc cu evlavie nume ale conaţionalilor sacrificaţi pentru libertatea de a gândi şi vorbi româneşte, de a respira văzduhul liber al Patriei străbune, ne înalţă pe scara virtuţilor, punându-ne un plus la îndeplinirea datoriilor faţă de eroii neamului. Avem încă multe datorii neîmplinite şi multe păcate, căci, consider, nu e culpabilitate mai gravă în faţa prezentului şi viitorului decât ignorarea lecţiilor sângeroase ale trecutului, de-a valma cu trădarea idealurilor pentru care au pătimit românii noştri la ocuparea ţinutului de hoardele lui Stalin.

Este o vorbă bună de învăţătură, care ne avertizează că „Dumnezeu îţi face casă, iar dracul îţi trimite musafiri”. Musafirii trimişi de diavolul de la Kremlin, în 1940 pe pământul nostru, n-au venit cu „Tatăl Nostru”, aşa cum sunt învăţaţi dintotdeauna să rostească românii înainte de drum sau începerea unei lucrări, ci cu gând de a jefui, de a ucide şi distruge. După mai bine de şapte decenii de la acele evenimente tragice, după mai bine de douăzeci de ani de când ne adunăm la mitinguri de doliu, simpozioane ştiinţifice şi alte manifestări ce-şi au scopul de a scoate din morminte adevăruri pentru ca istoria să nu se repete, suntem martori la un viraj incredibil al istoriei, fiind nevoiţi să recunoaştem că ea, totuşi, se repetă. Luările de poziţie şi dezbaterile la conferinţa de duminică, ziua când în Crimeea, deja ocupată de armata rusă, cetăţenilor ucraineni li s-a impus un referendum pentru aderarea (de bună voie şi nesiliţi de nimeni?) la Federaţia Rusă, au fost marcate de atmosfera încordată, de maxim dramatism din Ucraina. Raportorul, jurnalistul Vasile Carlaşciuc, bunăoară, referindu-se la pactul Ribbentrop-Molotov şi ultimatumul impus României, a făcut o paralelă între ocuparea nordului Bucovinei şi a Crimeii. Ilustrând ce înseamnă un regim totalitar, a adus drept exemplu că în Ucraina Apuseană, după ocupaţie, închisorile au fost bucşite cu oameni nevinovaţi. În puşcăriile cu o capacitate de 30.753 persoane au fost ferecaţi aproape 73 mii de oameni. Octavian Bivolaru a adăugat că puterea sovietică se instalase pe teritoriul ocupat cu un plan diabolic, orientat la masacrarea românilor, primele jertfe căzând oamenii credincioşi, apoi gospodarii de frunte, intelectualitatea, floarea tineretului…

Reprezentantul Consulatului General al României la Cernăuţi, dl Ionel Ivan, a amintit că această mare tragedie este comemorată şi în România, la 1 aprilie având loc manifestări de doliu pentru românii victimizaţi în zone greu încercate istoric. Preluând laitmotivul „istoria se repetă”, dumnealui s-a referit la toleranţa bucovinenilor, lansând mesajul (nu politic) să fim uniţi, să nu dăm curs la provocări „în zona ce ne-o dorim lipsită de conflicte”. Diplomatul a evidenţiat că România a recunoscut noua putere, contribuind cu ajutor umanitar. Un tânăr ucrainean se mai află la tratament la Bucureşti, iar doi îşi întremează sănătatea la Traskaveţ – cu sprijinul României.

Petru Grior, primul preşedinte al „Golgotei” româneşti, a făcut o precizare importantă privind societatea condusă de Octavian Bivolaru, înregistrată oficial de curând ca Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina. Referindu-se la importanţa manifestărilor perindate din primul an de independenţă a Ucrainei, el şi-a exprimat regretul: „Întotdeauna am crezut că vorbele noastre pot opri fărădelegile, însă evenimentele curente arată că nu le putem pune stavilă. Dar nu uit ce mi-a spus o ţărancă din Suceveni, încă în 1992. Dacă avem dreptul să vorbim despre tragediile noastre, trebuie să spunem adevărul atât timp cât ne bucurăm de această libertate”.

Nici nu vreau să mă gândesc că putem pierde libertatea de a vorbi şi a ne apăra dreptul la trecutul care ne-a umplut satele cu monumente funerare şi cerul de sfinţi. Mai ales că există încă mulţi martiri rămaşi în anonimat, încă multe cruci fără de nume, încă multe taine negre şi întrebări la care trebuie să căutăm răspuns. Scriitorul şi cercetătorul Dumitru Covalciuc, de exemplu, a vorbit la actuala conferinţă despre încă trei masacre – înainte de vărsarea de sânge de la Fântâna Albă au fost ucişi români la Carapciu, în februarie 1941 – la Tereblecea, iar la 10 aprilie acelaşi an – la Cuciurul Mare. Şi dacă Petru Grior spune de 26 de morţi identificaţi în genocidul de la Fântâna Albă, Dumitru Covalciuc vine cu cifra de 42 de victime, numele acestora devenindu-i cunoscute de pe crucile ridicate în memoria lor prin localităţile româneşti din ţinut. Fostul profesor de istorie Gheorghe Onofreiciuc insistă că numărul celor masacraţi la 1 aprilie 1941 şi în zilele următoare ajunge până la 7 mii, argumentând că săptămâni la rând soldaţii vânau oameni paşnici prin păduri, câmpuri, în drum, trăgând în ei fără judecată.

Asupra necesităţii de a investiga obiectiv, pe bază de documente, cu responsabilitate sporită acea perioadă au accentuat oaspeţii din România – Ştefan Rotaru, preşedintele Fundaţiei „Pro Rădăuţi”, doctorul în istorie Vasile Adăscăliţei din Dorohoi, prof. Constantin Moroşanu din Darabani. De fapt, din discursul emoţionant al lui Dumitru Covalciuc se vede că nu la toţi le convin asemenea investigaţii: „Avem un centru bucovinean de cercetări actuale la Hliboca, susţinut de Patria istorică. Ce cercetează această instituţie?”. Invocând cauzele ce i-au determinat pe români să pornească pe drumul morţii, el a amintit de cozile de topor, de aşa-numitele călăuze care îi vindeau pe trei arginţi grănicerilor sovietici pe oamenii dornici să treacă frontiera. Ancorând în actualitate, le-a numit pe iscoadele trădătoare „tituşki”.

Cu propuneri oportune, care sperăm că vor fi luate în seamă de organizatorii conferinţei, a intervenit Nicolae Toma, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi: să se facă din partea participanţilor o declaraţie privind susţinerea integrităţii teritoriale a Ucrainei; la inscripţia de pe complexul memorial de la Fântâna Albă să se adauge că acolo au fost exterminaţi bucovineni români; să se înainteze demersuri privind demontarea tancului din Cernăuţi, care nu prezintă valoare artistică-arhitecturală şi e un simbol al totalitarismului sovietic. Ar fi cazul, probabil, să ne gândim şi la necesitatea confirmării statutului nostru de etnie băştinaşă, care e un drept consfinţit de Declaraţia ONU.

Probleme similare au fost abordate de participanţii la dezbateri – Ion Boca, Octavian Voronca, ucrainenii Nicolai Hanchevici şi Constantin Katerinciuk. Ca şi la alte manifestări s-a semnalat cu durere lipsa tineretului. Însă poate ar trebui să mergem noi la tineri, să se organizeze asemenea conferinţe în şcoli, ca o lecţie deschisă de istorie. Iar pentru început, ar fi bine să ajungă în bibliotecile şcolare „Durerea memoriei” – volum îngrijit de Octavian Bivolaru cu concursul grupului editorial „Cuvântul”, condus de Vasile Bâcu.

Nu sunt atât de puternice vocile noastre, ca ale temerarilor ce şi-au revendicat dreptul la libertate şi democraţia europeană pe Maidanul de la Kyiv. Însă martirii evocaţi cu pietate ne dau tărie să ne apărăm dreptul la adevăr, să ridicăm un zid în faţa nedreptăţilor şi istoriei care nu trebuie să se repete.

Maria TOACĂ