07 februarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NANDRIŞII, MÂNDRIE PESTE ANI...

15 martie 2013 р. | Categorie: Externe

S-au întâlnit la ora stabilită la Suceava, pregătindu-şi minuţios din timp itinerarele. John a luat avionul de la Londra la Bucureşti, Daniel – de la Paris – şi-a rezervat câteva zile pentru a cutreiera Maramureşul... Deşi n-a trebuit să traverseze ţări şi mări, nici lui Gheorghe din Sibiu nu i-a fost mai simplu, căci s-a obligat să pună la punct toate detaliile acestei călătorii sentimentale spre un loc scump, încălzit de-o viaţă în inima sa. Astfel, trei bărbaţi, porniţi din Londra, Paris şi Sibiu (oraş care s-a învrednicit să fie un an întreg capitala culturală a Europei), s-au îmbrăţişat aproape de vama cu Ucraina, purtând toţi acelaşi nume de familie – Nandriş, şi având aceeaşi staţie terminus – satul Mahala din Bucovina.

Nu şi-au anunţat vizita decât rudelor apropiate, dorindu-şi o regăsire liniştită la izvoarele rădăcinilor ţărăneşti ale străbunilor, în jurul unei mămăliguţe, între pereţii bătrânei case de la care li se trage incurabila boală, transmisă din generaţie în generaţie cu nobilul diagnostic „dragoste de Mahala”. Dar, n-a rămas nici urmă din socoteala lor iniţială, la Cernăuţi fiind preluaţi în mâinile atotdiriguitoare ale măhăleanului Ştefan Gostiuc (exeget şi cronicar literar stabilit la Bucureşti), iar de cum au pus piciorul în Mahala nimerind într-un vârtej de întâlniri neplanificate. Satul, mai ales şcoala, nu putea rata un asemenea eveniment, lăsându-şi distinşii oaspeţi să umble incognito pe urmele atât de adânc imprimate în timp de neamul lor. Primăreasa Elena Nandriş a ţinut să-i însoţească prin toate locurile care poartă marca mândriei acestei familii, iar profesoara de istorie Ana Gostiuc a insistat să le organizeze o întâlnire cu elevii. Pentru a-i readuce în anturajul din care au plecat părinţii lor, a improvizat ad-hoc o expoziţie cu fotografii de epocă, înduioşându-i pe oaspeţi cu amănunte pe care nici ei, probabil, nu le cunosc. Modesta observaţie a dlui Gheorghe că ei n-au venit să se mândrească şi nu doresc să-i plictisească pe copiii, obosiţi de lecţii, cu „poveştile lor”, a fost prompt combătută de profesoară: „Noi ne mândrim cu dumneavoastră, iar această zi va rămâne ca un eveniment istoric pentru copiii şi profesorii prezenţi la întâlnire. Ei le vor povesti mai departe celor de acasă, astfel putem spune că tot satul vă ascultă şi se bucură de sosirea dumneavoastră”. Neîntârziind cu replica „Iată cui datoraţi voi plictiseala de a ne suporta, ascultându-ne poveştile vreo două ore”, dl Gheorghe i-a înviorat doar o clipă pe elevi, după care s-a aşternut o linişte nemaipomenită nici la lecţiile celui mai sever învăţător. Tinerii măhăleni aveau în faţă exemple vii cum, pe un drum baricadat de tragediile istoriei, de la coarnele plugului şi din bezna brazdei se poate ajunge pe culmile ştiinţei, mai important decât toate fiind nu podiumul pe care te-ai înălţat, ci faptele lăsate în urmă.

Povestea lui John

John (pentru măhăleni – Ion) este fiul lui Grigore Nandriş – savantul care şi-a cucerit faima unui ilustru specialist în slavistică. A mai fost o dată la baştina tatălui său în 1965, degrabă după căsătoria cu frumoasa lui iubită Antoaneta. A fost voiajul lor de nuntă cel mai impresionat, însă atunci erau alte timpuri. Nici n-a îndrăznit să intre în şcoala unde a învăţat tatăl său alfabetul, nemaivorbind de o primire ca aceasta de astăzi. Dar şi atunci, deşi frica din anii terorii staliniste îi stăpânea încă pe săteni, mulţi erau curioşi să-l vadă pe fiul celui mai mare învăţat din satul lor. Mai târziu John a aflat cu durere că rudele care l-au găzduit au avut destule neplăceri, de aceea atâta amar de vreme nu s-a hotărât să vină la Mahala, dorind şi acum ca vizita să-i fie cât mai puţin observată. Văzând, însă, la şcoală portretul tatălui său, fotografii, cărţi şi materiale despre familia Nandriş, primind asigurarea directoarei Ina Comarniţcaia că va începe demersul pentru ca instituţia să poarte numele lui Grigore Nandriş, în reticenţa englezului John s-a deşteptat căldura şi spiritul imprevizibil al românului Ion. Cu atât mai mult, cu cât, ca şi părintele său, are o profesie îndepărtată de politică, care „nu face rău nimănui, nu deranjează lumea vie”. John este un as în arheologie, a răscolit subteranele Sud-Estului Europei, a participat la expediţii în Caucaz, Grecia, Ucraina, pentru el cel mai plăcut şi frumos fiind „să călătoreşti şi să cunoşti mai multe limbi”. Nu ca să se laude, dar fiind întrebat, ne-a spus că cunoaşte 12 limbi, din care „jumătate sunt cam ruginite”, dar se descurcă, aşa cum e firea românului: „Mai întâi încurcă rău iţele, apoi le descurcă pe toate”.

Cu un pronunţat accent străin, dar coerent şi, pe alocuri cu neaoşe expresii, John s-a acomodat la vârsta majorităţii ascultătorilor, relatându-şi cotiturile destinului în forma unei romantice poveşti, cu firescul început „a fost odată ca niciodată...”:

...A fost în Irlanda o fată frumoasă, cu numele Mabel (Maria), care, dornică de aventură, s-a pornit în lumea mare. Prin anii ’30 a ajuns în Germania, sărbătorind pentru prima dată Crăciunul după tradiţia nemţească. Nu s-a reţinut mult acolo, pornită mai departe, în căutarea unui popor mai primitor. Ajungând în România, n-a mai trebuit să-şi continue drumul, deschiderea şi ospitalitatea românilor alungându-i într-un fel zbuciumul, însă tot nu putea sta locului. Umbla „ca ursul prin munţi”, vorba lui John, înnopta pe la stâne, notându-şi basme şi vorbe cu duh auzite de la ciobani. Ei se mirau de „nebunia” acestei domnişoare, care rătăcea singură prin munţi. Ea, însă, învăţând limba, dorea să cunoască, fără intermediari, originile poporului român. Aşa s-au scurs nouă ani, până la momentul când tânăra irlandeză s-a pornit pe o plută pe Bistriţa în jos. Întâmplarea a făcut ca pluta să se desfacă şi excentrica turistă să se ceară cu înnoptatul la o bătrână. De fapt, atunci n-a închis un ochi, notându-şi în agenda de călătorie cuvintele cu care gazda toată noaptea şi-a cicălit nepotul: „Măi, Ionele, ai pus sare la castraveţi?”... A doua zi dimineaţa a urcat sus pe Ceahlău, unde a întâlnit o expediţie de tineri bucureşteni. Printre ei se afla şi Grigore Nandriş, care pe atunci lucra la alcătuirea unui dicţionar rutean.

Dragostea înfiripată pe Ceahlău s-a cimentat la Bucureşti, fiind binecuvântată de feţe bisericeşti de la Mitropolia din Cernăuţi, unde tinerii au primit taina sfântă a cununiei. Războiul i-a găsit la patria lui Mabel, în Irlanda, această fericită întâmplare ferindu-i pe soţi de nenorocirile prin care au trecut rudele din Mahala. Acolo s-a născut John, devenind mai târziu profesor la Universitatea din Londra. El aproape că a repetat povestea de dragoste a părinţilor, cunoscând-o la o conferinţă din Braşov pe viitoarea soţie Antoaneta, de origine bulgară, care şi-a făcut doctoratul la Bucureşti şi a predat istoria şi limba română la Universitatea din Sofia. Datorită dragostei mamei sale, iar mai târziu şi a soţiei, pentru limba română, el nu s-a înstrăinat de spiţa paternă, care în plan sentimental prevalează ramura irlandeză. Visul său e să-şi aducă la baştina tatălui şi cele cinci vlăstare altoite în arborele neamului Nandriş, – cea mai firavă, mezina Deysi, având doar patru ani. În ziua când l-am întâlnit la Mahala era cuprins de dorinţa iminentă să găsească fosta stradă Vasile Lupu din Cernăuţi, să treacă pe lângă casa tatălui său, din care, printr-o mare minune, a ajuns la el doar un singur lucru – o carte de Vasile Pârvan. Toate obiectele de preţ au fost furate sau distruse, pianul şi cărţile aruncate. Cineva a dat de un volum de Istorie a dacilor de Vasile Pârvan, cu autografului autorului pentru Grigore Nandriş, această relicvă trecând peste ani La Manche-ul ca să-şi găsească până la urmă moştenitorul.

Peste o zi John avea să facă un scurt popas la Rădăuţi, ca să se întâlnească la cripta familiei cu tatăl său şi să-i spună despre tot ce a văzut şi i-a stors lacrimi la Mahala. Părintele le-a lăsat cu gură de moarte că vrea să-şi doarmă somnul de veci în pământul Bucovinei, alături de mamă şi fraţi.

Obsesia lui Daniel

Spre deosebire de „englezul” John, „francezul” Daniel a dialogat cu măhălenii prin intermediul profesorului de franceză Ion Antonescu, nedespărţit de el la tot pasul. Se mai căzneau şi alţii să-şi amintească din franceza învăţată în şcoală, însă „se pierdeau” timizi faţă de madam Silvia, franţuzoaică get-beget. Daniel nu este descendent al familiei din care provin vestiţii fraţi Grigore şi Ion Nandriş, dar şi ramura lui porneşte de la un trunchi viguros, ţinând de bunelul său, Vasile Nandriş, care a instruit câteva generaţii de copii din Mahala. Tatăl său, Octavian, student la Universitatea din Cernăuţi, a primit o bursă pentru studii în Franţa. Peste câteva săptămâni de la plecarea din ţară, Bucovina a fost ocupată de trupele sovietice, tânărul rămânând acolo pentru totdeauna. A plecat pentru trei săptămâni, dar şi-a revăzut părinţii peste douăzeci de ani. Nu i-a fost uşor unui fecior de ţărani, fără nici o susţinere, să cucerească Parisul, însă, aidoma lui Brâncuşi, şi-a urmat destinul, începând ca lector de română la Sorbona, întemeind apoi catedra de limba română la universitatea din Strasbourg şi încheindu-şi cariera ca profesor emerit al instituţiei respective. În 1942 s-a căsătorit cu o franţuzoaică, în familie nu s-a vorbit româna, iar fiul său Daniel a înclinat spre ştiinţele reale. El a îmbrăţişat o profesie rară, cea de fitopatolog (doctor pentru bolile plantelor), specializându-se îndeosebi în bolile copacului de cauciuc. Cercetările ştiinţifice l-au purtat prin ţările tropice, timp de 15 ani a lucrat în Africa. Numai la baştina tatălui său n-a fost până acum niciodată. Dorinţa de a vedea cuibul Nadrişilor îl urmăreşte încă din 1986, anul când i-a murit tatăl. În copilărie părintele i-a povestit multe despre locurile natale, undeva în adâncul inimii aprinzându-i scânteia de a ajunge la acel sat din visurile tatălui.

Anume lui Daniel se datorează vizita Nandrişilor la Mahala. Aflând că la Sibiu trăieşte Gheorghe Nandriş, bărbatul ales de destin să se ocupe de arhiva familiei şi popularizarea realizărilor ei, Daniel i-a făcut o vizită, „torturându-l” două zile şi două nopţi să-l ducă în satul de unde a pornit la Paris tatăl său, să-i găsească şi lui originile. Semn că nu s-a deşteptat abia acum, că are ceva cu acest neam este şi faptul că, pe lângă numele franţuzeşti, le-a dat celor doi copii şi nume româneşti – Mihai şi Doina, iar soţiei îi zice după modelul românesc – Silvia.

Spre deosebire de însoţitorii săi, Gheorghe şi John, care pot compara cele văzute şi trăite mai demult cu prezentul de azi al satului Mahala, pentru Daniel totul e nou şi, totodată, atât de apropiat, atât de cunoscut din lacrimile de dor ale tatălui său.

Învăţăminte de la doctorul Gheorghe

Doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu este fiul lui Florea, fratele mai mic al lui Ion şi Grigore, care n-a urmat şcoli înalte, îndeplinind dorinţa tatălui lor de a rămânea gospodar la coasă şi la plug. Gheorghe este copilul din căruţa cu unsprezece suflete, ajunsă până la Godineşti şi întoarsă din drumul salvării înapoi la teroarea roşie. Se consideră şi astăzi un copil netrebnic, vinovat de a spori durerea tatălui său, când acela, nefiind în stare a-şi convinge cumnaţii şi soţia să-l urmeze, le-a spus: „Judecata voastră este slabă şi îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi... Vă las tot ce am, caii şi căruţa. Rămâneţi cu Dumnezeu, eu plec”. Pentru el era mai bine să fie sărac lipit pământului la români, decât gospodar la bolşevici, căci presimţea că oamenii de treabă nu vor avea chip să supravieţuiască. Nici dragostea pentru copii, nici mila pentru mama bolnavă, nici pierderea averii nu l-au întors din drum. Înainte de a pleca peste câmpuri de unul singur, cu sumanul în spate, fără a mai privi înapoi, şi-a sărutat copiii. Numai Gheorghe s-a rupt din îmbrăţişarea lui, strigând printre lacrimi: „Nu te las să mă săruţi, fiindcă vrei să mă părăseşti”. Invocând acel moment cutremurător, de care îl desparte o veşnice, doctorul Gheorghe a vrut să le demonstreze copiilor din Mahala cât de mult contează în viaţă un minut decisiv, o cotitură care schimbă destinul. Aniţa, sora tatălui său, din cauza soţului care a insistat să se întoarcă acasă, a suferit, împreună cu cei trei fii ai ei, 20 de ani în Siberia, iar despre bărbatul ei Chirică nici nu se ştie pe unde îi zac oasele. „Nici nu-ţi dai seama când trăieşti minutul decisiv, dar fiecăruia i se oferă o şansă, un concurs de împrejurări, care pot schimba viaţa. Principalul e să ai curaj, să nu ratezi momentul”, este convins dl. Gheorghe. Prin exemplul acestor fii de ţărani, ajunşi în funcţii înalte în Europa, el i-a îndemnat pe copii să-şi pună scopuri înalte şi nicicând să nu uite de unde au plecat.

Un alt exemplu elocvent despre momentul care schimbă radical destinul este cel legat de plecarea unchiului său Grigore la studii. La puţin timp, după ce Ion, fratele mai mare a pornit pe drumul cărţii, l-a urmat şi cel de-al doilea fecior al lui Dumitru Nandriş – tocmai când s-a ridicat bun de muncă. Împotrivirea tatălui era o lovitură straşnică pentru Grigore, dar norocul a făcut ca atunci când scandalul era în toi să intre pe la ei bunicul Vasile Lazăr. Bătrânul a fost mulţi ani vornic în timpul austriecilor, era înzestrat cu o înţelepciune nativă. „Lasă-l pe Grigore să meargă în drumul său”, şi-a potolit el ginerele, promiţând că le va da o mâna de ajutor. Inteligenţa înnăscută a acestui bunic a fost moştenită îndeosebi de nepoata Aniţa, unica fiică din vestita familie, căreia i-a fost menit să poarte pentru toţi povara martirajului.

O altă învăţătură pe care doctorul Gheorghe Nandriş a ţinut s-o transmită tinerilor din Mahala este că „tot ce nu-i scris se uită”. De aceea el şi osârduieşte la editarea materialelor rămase în arhiva familiei. De data aceasta le-a adus măhălenilor a treia ediţie a manuscrisului Aniţei Nandriş-Cudla „20 de ani în Siberia”, pe care, în 1982, l-a trecut clandestin prin vama de la Porubna, apoi l-a scos la lumina tiparului, cartea fiind premiată de Academia Română şi, recent, clasată în topul a douăzeci dintre cele mai de seamă realizări ale Editurii „Humanitas” în ultimele două decenii. Mai ales, momentele dramatic ale refugiului în România, descrise în cartea mătuşii sale, îi pulsează viu în inimă şi nodul îi apare în gât, înăbuşindu-i vocea, ori de câte ori se pomeneşte la Mahala, printre ai săi. Dar cel mai important precept din „codul de învăţăminte”, moştenit ca un testament spiritual îndeosebi de la bunicul Vasile Lazăr şi unchiul Ion (medicul), este că „rămânem prin ceea ce facem”. S-a perindat mai mult de un secol, dar la fântâna Lăzărenilor, săpată de străbunicul Vasile, vine lume de pe lume după apă. Casa de sănătate a medicului Ion Nandriş serveşte şi astăzi oamenilor... Nici flacăra culturii nu s-a stins, arzând când mai slab, când mai viu în candela miraculoasă lăsată de aceşti fii ai satului, care au condus Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (prof. Grigore Nandriş – 1929-1942; dr. Ion Nandriş – 1942-1944), au înfiinţat în comuna natală o filială şi au inaugurat Casa naţională din Mahala.

La casa care nu se vinde

Pentru Gheorghe Nandriş din Sibiu, fiul bărbatului care a ales libertatea ca cea mai de preţ valoare a vieţii, nu este doar un fel frumos de a spune că vine la baştină tatălui său ca acasă. El chiar are în sensul cel mai concret o casă la Mahala – cuibul bunicilor săi, Dumitru şi Mariuca, unde au văzut lumina zilei toţi cei şapte copii ai lor. Deşi vizitele lui sunt foarte rare, casa îl aşteaptă cu uşile deschise şi miros proaspăt de var, datorită grijii vărului Vasile Cudla – nepotul Aniţei de la fiul Mitruţă, care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, suferind alături de mama sa în Siberia. „E o mare minune că a rămas nedărâmată timp de atâta putere de ani, când în jurul ei s-au ridicat clădiri mari, mult mai arătoase, decât biata căsuţă a Nandrişilor”, mi-a mărturisit dl Gheorghe. Familia a considerat că această casă pe drept îi aparţine tatălui său Florea, feciorul care trebuia să rămână la gospodăria părintească cu obligaţia morală de a-şi îngriji mama şi tata până la moarte. Când a venit prima dată la Mahala, vărul Vasile i-a înmânat cheile în prag şi i-a spus: „Aceasta este casa voastră”. Dar şi după aceea Vasile n-a încetat să-i poarte de grijă, ca s-o menţină aşa cum a fost cândva. La rândul său, vărul din Sibiu a făcut, cu toată dragostea, act de donaţie pentru fiul lui Vasile, cu condiţia să n-o dărâme şi să păstreze memoria celor care au trăit acolo, lăsând pe peretele de la intrare placa comemorativă.

Oricum, moştenitorul din Sibiu întotdeauna este aşteptat cu drag în casa sa din Mahala, rudele fiind supărate pe el doar pentru că vine foarte rar, iar când apare niciodată n-au timp să se sature de vorbă. Şi de data aceasta a fost avertizat cu toată seriozitatea că nu-l vor primi la masă dacă se va reţine prea mult prin sat. Dar, pornit cu John şi Daniel să parcurgă toate cele descrise în cartea unchiului său Ion („Satul nostru Mahala din Bucovina”), pe care a reeditat-o nu demult, oricât ar fi dorit, n-a fost în stare nici de data aceasta să se ţină de cuvânt. Gospodina preocupată de bucătărie, Tamara, soţia lui Vasile, a trebuit să învelească bine mămăliga şi să încălzească de câteva ori supa până oaspeţii au ajuns la căsuţa din deal. Erau aşteptaţi cu nerăbdare de Fruzina, care a fost căsătorită cu Toader, cel mai mic fiu al Aniţei şi primul care a plecat, înainte de mama sa, din această lume. Din Storojineţ a venit şi fiica ei Maria Covalciuc, cu doi dintre cei cinci băieţi – unul student la seminarul teologic din Moscova şi altul – la Colegiul de medicină din Cernăuţi. Maria insista pe lângă unchiul Gheorghe să vină cu toţii la Storojineţ, să vadă cum s-a înălţat mănăstirea din Pătrăuţi... Oaspeţii, însă, erau grăbiţi, a doua zi urmând să ia drumul spre Bucureşti, cu mici popasuri pe la mănăstirile din sudul Bucovinei. Abia reuşeau să-şi potolească setea de vorbă, să răsfoiască albumele de familie... Tamara, care vorbeşte mai bine italiana decât româna (soţul o probozeşte în glumă că în 30 de ani de viaţă cu el la Mahala nu s-a învăţat să vorbească româna aşa cum se descurcă în italiană după nouă ani de muncă pe ciubota de acolo), avea grijă să-i pună lui John încă o pulpă de pui fript, iar pe rafinata franţuzoaică o întreba mereu dacă îi place mămăliga şi peştele gătit de ea...

Ca să potolească emoţiile, domnul Gheorghe îi îndemna pe toţi să guste din ţuica adusă din Sibiu, turnând în păhărele mici, aşa cum se cinstea pe timpuri în familii de buni gospodari. Dar paharele cu vin, ţuică şi coniac rămâneau pline, cea mai bună băutură dovedindu-se a fi apa din fântâna de la Lăzăreni, lăsată măhălenilor de străbunicul lor, vornicul Vasile.

Maria TOACĂ