12 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

O SFÂNTĂ DIN ICOANE Eleonora BIZOVI – FĂCLIA DE VEGHE A GRAIULUI MATERN

22 martie 2014 р. | Categorie: Destine

O sfântă din icoane

Cu faţa zâmbitoare,

Cu ochii de cărbune,

Cu părul ca de nea,

De-o bunătate rară,

Cu inima deschisă,

Curată ca şi crinul,

Aşa-i bunica mea

(Nicolae Labiş)

„O sfântă din icoane”, blândă din fire, cu o inimă mare, deschisă pentru oricine, încât să cuprindă tot NEAMUL  ROMÂNESC, aidoma strămoşilor ce şi-au înveşnicit dăinuirea pe frunze de codru, e păstoriţa Limbii Române, dna Eleonora BIZOVI din Marele Boian, e făclia de veghe a Graiului Matern. Umbra soţului, când cel mai învăţat bărbat al Boianului şi cel mai mare patriot român era în viaţă, transfigurându-se în steaua lui călăuzitoare pe pământul slăvit al Vechii Dacii, după trecerea în eternitate a ilustrului şi eruditului profesor Vasile BIZOVI, învăţător Emerit al Ucrainei,  profesoara Eleonora BIZOVI  e cea care ţine mereu aprinsă dragostea de Limbă, Neam şi ŢARĂ. Adevărul e că prin firava, dar energica şi  combativa sa soţie, patriotul Vasile BIZOVI şi-a lăsat sufletul aici, pe pământ, - „Din Boian la Vatra Dornei”.

Dar nici nu poate fi altfel. Or, după dispariţia fulgerătoare a scumpului ei soţ, au fost nevoite, împreună cu cumnata Eleonora SFECLĂ, sora mai mică a lui Vasile BIZOVI, să stea de veghe Limbii Materne. Şi-apoi aceste profesoare patriote, aceste două blânzi bunicuţe îşi iubesc deopotrivă neamul şi nepoţii, nu-şi află liniştea, mereu în luptă pentru perpetuarea Graiului şi bunăstarea nepoţilor, ca ei să urmeze calea sfântă, să nu se înstrăineze de Rădăcinile Neamului.

I-a lăsat soţul Vasile, cu gură de moarte, să-i îndeplinească trei dorinţe. Evident, dna Eleonora BIZOVI s-a zbătut ca peştele pe uscat, însă i-a făcut voia.  

„Retrăiesc foarte mult  pentru limba română. Ne-au distrus sovieticii fizic, iar acum pierdem şi Limba, sufletul unui popor. Fără Limbă poporul nu mai este un popor, dispare. M-am străduit, din toate puterile, să îndeplinesc cele trei mari dorinţe ale soţului Vasile. Prima, m-a rugat ca nepoata Cristina, care era o elevă foarte deşteaptă, ocupa locuri de frunte la olimpiade, să studieze în Patria noastră istorică – România. Nu mi-a fost uşor după ce l-am pierdut pe soţ. Când a decedat, eram şi eu aproape moartă. Însă o forţă divină mi-a adunat puterile şi mi-a întărit sufleţelul pârjolit de durerea pierderii ce se clătina ca un firicel bătut de vânturile şi furtunile vieţii. Nepoata urma să susţină bacalaureatul pentru a studia în România. A căzut pe mormântul bunelului şi a început să plângă: „Scumpule bunel, te-ai dus, dar eu ce  mă fac? Cine mă va ajuta?”. Am plâns amândouă, îmbrăţişându-ne şi fugind parcă undeva hăt departe de cruda realitate. Nu ştiu cât timp ne-am aflat în această stare de înmărmurire,  însă, apoi, trezindu-mă parcă dintr-un vis în care era cât pe ce să-mi îngrop aspiraţiile  şi speranţele, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus nepoatei: „Nu plânge, te va ajuta bunica!”. Desigur, norocul nostru a fost că am întâlnit oameni buni, care ne-au susţinut. Doresc sănătate tuturor celor care ne-au ajutat în acele clipe grele. Spun să trăiască România Mare, căci au venit din Ţară persoane care îl cunoşteau bine pe soţ şi m-au întrebat cu ce să ne ajute. Nepoata nu avea nici documentele necesare pentru plecarea în România la studii. A fost primită fără ele,  fiind o tânără foarte conştiincioasă şi deşteaptă, Cristina a susţinut cu bine examenele de admitere, devenind studentă. Astfel i-am îndeplinit soţului prima dorinţă. Acum mă bucur că nepoata şi-a găsit rostul în viaţă şi cred că soţul, pe celălalt tărâm, e la fel de  împăcat şi liniştit, când o vede fericită.

A doua dorinţă a bărbatului a fost crearea Muzeul bisericii din localitate. Am adunat cărţi foarte  vechi şi alte exponate cu caracter religios şi am deschis muzeul.

Cel mai greu mi-a fost să-i îndeplinesc cea de-a treia dorinţă – să editez monografia „Boianul”. Soţul Vasile  a lăsat mai multe manuscrise, pe care nimeni, în afară de mine, nu le putea descifra. Trei ani de zile, noapte de noapte, am copiat caietele. A trebuit să ridic cărţile folosite de el pentru a omite greşelile. Astfel am scris trei variante ale cărţii. Iar când monografia era gata, discheta s-a pierdut în România. De supărare şi neputinţă am crezut că pun mâinile pe piept, însă m-am dus la fostul elev, Nicolae Toma, redactorul-şef al „ZORILOR  BUCOVINEI”, care m-a liniştit şi m-a ajutat. Le doresc tuturor colaboratorilor sănătate pentru sprijin şi susţinere. Iar când  dl N. Toma mi-a pus cartea în mână, nu ştiam ce să fac – să plâng, să urlu de bucurie. Astfel am văzut visul soţului realizat. „Boianul”a fost  prima monografie  a unui sat  bucovinean, după ea s-au alcătuit şi editat şi altele. Spre regret, lipseşte  un capitol – perioada sovietică. Două caiete soţul le-a dat să le citească unei persoane, care nu i le-a întors şi n-am avut materiale. N-am mers la piaţă  să vând cărţile ca să câştig bani, le-am dăruit prin toate ţările Europei”.

Pe măsura fostei sale profesoare şi cumnate, Eleonora BIZOVI, e şi pedagogul Eleonora SFECLĂ, sora regretatului patriot român, Vasile BIZOVI, care la fel pledează pentru păstrarea Graiului Matern, pentru dăinuirea românilor în această provincie istorică – Bucovina.

„La recensământul precedent, când eram responsabilă de un sector din Boian, îi întrebam pe boinceni: „Părinţii tăi au fost români de naţionalitate”. „Da”, îmi răspundeau ei. Şi aşa din casă în casă. Pe tot sectorul am avut doar 2 „moldoveni”. Responsabilii din raion la urmă m-au întrebat: „De ce pe sectorul dumitale sunt doar doi „moldoveni?”. „Astfel s-au declarat oamenii”, i-am răspuns.

Anul trecut, strănepotul a mers la şcoală în clasa pregătitoare şi nepoata Sorina dorea să-l dea în clasă ucraineană. Dar eu i-am spus: „Dacă-l dai la ucraineană, nu română, să nu-mi mai zici bunica, eu nu ţi-s bunică şi să nu mai calci la mine în curte.”. Când s-a întors de la şcoală, Sorina mi-a spus: Bunică, am scris cerere să înveţe în limba română, în clasa învăţătoarei Maria Jalbă”.  Astfel au procedat mai multe foste eleve. Şi aceasta mă face fericită, înseamnă că le-am educat cu dragoste de Grai şi Neam, de părinţi şi bunei”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)