CÂND GOLANII AU AJUNS LA PUTERE…(File din Cartea Neagră a satului Ropcea)

Pactul dintre Stalin şi Hitler cu privire la împărţirea Europei a avut consecinţe nefaste pentru românii din nordul Bucovinei. Aproape timp de un deceniu (1940-1950) populaţia românească din ţinut a fost supusă distrugerii. Zeci de mii de oameni au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan, exterminaţi în lagărul morţii de la Onega, mânaţi la munci forţate la minele din Donbas, strămutaţi în regiunea Herson, de unde mulţi nu s-a mai întors acasă. Această ciumă nimicitoare a făcut ravagii şi în Ropcea din actualul raion Storojineţ – sat paşnic, cu gospodari de frunte, harnici şi cinstiţi.

Când ne-am pomenit peste noapte în u.r.s.s., oamenii îşi vedeau de ogoarele lor, muncind cu speranţa la mai bine. La acel moment mulţi se aflau cu diverse treburi de cealaltă parte a frontierei, ridicate pe neprins de veste, fără voia noastră. Unii tineri îşi făceau studiile sau serviciul militar, unii săteni se aflau în vizită la rude. Astfel, când s-a trasat graniţa, aproape din fiecare familie cineva a rămas dincolo de sârma ghimpată. Foarte mulţi ropceni au rămas despărţiţi pentru totdeauna.

Imediat după ce şi-au făcut apariţia la Ropcea, „eliberatorii” şi-au instalat organele lor, în care intrau şi localnici dornici de a le sluji cu trup şi suflet călăilor. Sprijinind regimul stalinist, ei au participat chiar cu mai mare zel decât străinii la jefuirea gospodarilor, la acte de teroare şi depistarea „duşmanilor poporului”. În primul rând, ocupanţii au fost ajutaţi de nişte tipi care nu aveau nimic sfânt – bandiţi, trântori, hoţi… Unii râvneau să avanseze în posturi, căutând astfel să cucerească încrederea noii puteri. Alţii pentru a-şi salva propria piele scriau denunţuri mincinoase la adresa vecinilor. Căci, nu zadarnic se spune că „ţiganul ajuns împărat, întâi pe tată-său la spânzurat”.

Au fost de aceştia şi la Ropcea – Guzic, Semco, Todoriuc. Pentru a fi în favorul autorităţilor, ei adunau şi transmiteau informaţii despre starea materială şi simpatiile politice ale unor familii. Bunăoară, denunţau că cutare sau cutare are mare avere, a colaborat cu administraţia românească, are intenţii să treacă frontiera, se ocupă cu agitaţia antisovietică etc. În baza acestor denunţuri se întocmeau listele familiilor condamnate la închisoare sau deportare. Printre victimele politicii antiumane ale puterii sovietice s-au aflat şi soţii Mihai şi Elena Leviţchi. Mihai al lui Ion Leviţchi s-a născut în 1910, într-o familie numeroasă. Era unicul băiat la părinţi, pe lângă 13 fete! Având casa plină de fete, părinţii munceau din răsputeri ca să le asigure un trai normal. De la o vârstă fragedă, toţi copiii îşi aveau datoriile lor în gospodărie. Munca i-a întărit cu duhul şi i-a călit fizic. Toţi cei 14 copii au înfruntat greutăţile, ajungând să-şi clădească căminele lor familiale, devenind gospodari de frunte.

Mihai s-a căsătorit cu Elena Paladiuc, care, de asemenea, provenea dintr-o familie cu 14 copii. Tatăl ei, Constantin Paladiuc, a fost o perioadă primar la Ropcea şi a reuşit să se retragă în România. Muncind cot la cot, tinerii soţi au reuşit să agonisească o avere destul de bună. Prin anii 40, aveau deja o casă mare cu bucătărie aparte, stodoală, un grajd plin de vite, câteva hectare de pământ. Desigur, trântorii şi golănimea din sat se uitau cu jind peste gardul lor. Pe Mihai l-a denunţat că vrea să treacă graniţa în România chiar un cumătru de-al său. A fost arestat în plină noapte, luat prin surprindere, fără cercetări şi judecată. Au rămas fără nici un sprijin două fetiţe, Viorica şi Floarea, alături de mama lor însărcinată. Bărbatul a fost dus la muncă silnică într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk, unde a întâlnit-o pe consăteana Maria Lunguleac. Care a fost prinsă în timp ce încerca să treacă hotarul în România. Supravieţuitorii care s-au întors la baştină au povestit că Mihai Leviţchi s-a stins din viaţă chiar în primul an, fiind supus la torturi, din cauză că era bolnav şi nu putea ieşi la muncă. L-a lovit cu o bară de fier un deportat din Storojineţ, aburcat la post de brigadier, Cel mai oribil în această întâmplare tragică este că vinovatul de moartea lui îi era rudă – verişor bun.

N-au avut parte de linişte nici soţia sa Elena, cu cei trei copilaşi rămaşi acasă în chinuri şi suferinţe. Mai întâi, „activiştii” sovietici le-au dărâmat casa. Vasile Todoriuc, zelosul slugoi al puterii, a schimbat materialele din casa copiilor orfani de tată pe o cătrinţă şi pieptar pentru soţia sa. Se pregătea să le „naţionalizeze” şi jumătate de stodoală, fiindcă era prea mare. Prevenită la timp de unbun creştin, Elena a reuşit să-şi facă în partea de „prisos” o bucătărie, rămânând să trăiască acolo toată viaţă. Un alt mare „patriot” al sovieticilor, Semco, le-a măturat toată pâinea din pod, luând până şi steblele de porumb, cu tot cu ciocălău. Elena era impusă să livreze la stat cote exagerate de produse agricole. Deoarece nu era în stare să se achite cu dările, a fost trecută pe lista neagră a celor ce urmau să fie deportaţi. A scăpat de Siberia datorită unui consătean, unul din aşa-numiţii activişti, Varzari, care i-a luat apărarea.

Mi se ridică părul măciucă numai când mă gândesc câte a avut de suferit această femeie, muncind din greu pe câmpurile kolhozului şi la fermă. A renunţat poate la ultima bucăţică de pâine, dar şi-a crescut cum se cuvine copilaşii, dându-le o educaţie aleasă. Fiicele au urmat studiile, ambele devenind învăţătoare. Fiul Nicolae n-a avut chip să plece din sat la învăţătură. De mic copil a îngrijit de oile kolhozului, care un timp au fost ţinute în gospodăria acestei familii. Copiii acestei mame chinuite nu poartă ură faţă de cei care s-au făcut vinovaţi de nenorocirile familiei şi tot ce au îndurat părinţii lor. Însă, dacă există în ceruri o judecată dreaptă, e greu să ne imaginăm cum îşi ispăşesc păcatele cei care au lăsat răni atât de adânci în inimile urmaşilor martirilor noştri.

Valeria MIHAILIUC, s. Ropcea, raionul Storojineţ