27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE-A PURURI ZIUA CEA DE AZI...

15 martie 2013 р. | Categorie: Zorile Bucovinei

 „Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.”

Mihai Eminescu

Luându-mi-l de reper pe Eminescu, aşa cum procedez întotdeauna când mă copleşesc stări melancolice sau întrebări la care mi-i imposibil să găsesc răspuns, am început să-mi fac o revizie a anilor de până acum. Numărând şi adăugând zilele de ieri, care îmi scad numai viaţa, dar nu şi numărătoarea anilor, am ajuns la această foarte matură vârstă – 70 de leaturi. Din fericire , nu e a mea, ci a ziarului de care mi-am ataşat destinul, eu fiind de două ori şi ceva mai tânără. Dacă îmi iau ca dată a naşterii sosirea mea la „Zorile Bucovinei”, la sfârşitul verii ar trebui să împlinesc 33 de ani. Îmi place această matematică din toate punctele de vedere – şi vârsta e a tinereţii, şi cifra-i dintre cele binecuvântate, după cum susţin experţii în numerologie. Or, cine nu crede în poveşti cu cifre miraculoase, atunci când îi convine!

Pentru mine, însă, anul 1978 într-adevăr a însemnat o nouă naştere, căci nu-mi continuam, ci începeam o altă viaţă. Chiar zilele acestea, o prietenă şi colegă de facultate din Chişinău mi-a transmis să-i citesc materialele publicate pe parcursul ultimelor două decenii în presa din Moldova pentru a-i prefaţa o carte în curs de apariţie, în care şi-a adunat rodul strădaniilor publicistice. Totodată, mi-a propus să răspund la câteva întrebări la rubrica ei de interviuri. Printre altele, deşi mi-a cunoscut destul de bine deprimanta stare sufletească şi părerile de rău, mă întreabă dacă nu regret că, imediat după terminarea studiilor, am stăruit să mă reîntorc la baştină, abandonând irevocabil Chişinăul, unde respiram mai liber, erau mai multe ziare cu suflu naţional românesc, iar diploma cu menţiune îmi permitea să beneficiez de o repartizare în capitală (erau timpuri bune, când rectoratul îi asigura pe absolvenţi cu locuri reale de muncă).

Soarta, însă, îmi pregătise alt drum, nelăsându-mi nici o şansă de a alege. Trebuia să mă întorc acasă, la părinţi, şi a fost marele meu noroc că la Cernăuţi exista „Zorile Bucovinei”, unul din puţinele locuri din oraş unde nu numai se vorbea, dar şi se simţea româneşte. Am găsit un colectiv mare, de oameni foarte buni la veselie – la momentul când toţi erau mult mai tineri decât sunt eu acum. Că era o tribună a partidului, pentru mine însemna mult mai puţin vizavi de posibilitatea de a scrie în limba maternă. Păstrez la casa părintească ziare din primii ani, şi unele schiţe despre „oamenii muncii” chiar le recitesc cu plăcere. Acum n-aş fi în stare să scriu cu atâta seninătate şi optimism despre un plugar-mecanizator sau o mulgătoare, dezvăluind universul lăuntric al unor oameni frumoşi la suflet. Probabil, mă ajuta naivitatea, iar necunoaşterea profundă a vieţii mă făcea să cred sincer că „eroii” mei sunt fericiţi. De fapt, astăzi nici nu-i atât de simplu să găsim oameni mulţumiţi de viaţă, mai ales de munca lor. Dar atunci, când trebuia să ne cenzurăm orice gând şi orice rând tipărit în ziar, anume acei simpli „comunişti” de la coada vacii şi robi ai pământului colectivizat m-au ajutat să mă menţin cât de cât în poziţie verticală. Anume când scriam despre oameni simpli se putea strecura câte o adiere de liberă cugetare, îmi permiteam, printre stereotipuri de serviciu, să dau zbor fanteziei. Astfel, reproşuri de felul că am servit unui oficios de partid mi se par nelalocul lor şi chiar nedrepte.

Au existat oare alte ziare de liberă cugetare în acele timpuri sau un alt bastion al limbii noastre, înveşmântate în strai străin şi numite la fel de deocheat? Desigur, răsfoind vechile colecţii multe din cele scrise mă fac să râd de mine însumi şi să mă întreb, alături de prietena mea, cum am rezistat, cum m-a slujit mâna să scriu asemenea absurdităţi ridicole. Însă, transferându-mă imaginar în acei ani, îmi dau seama că toţi eram din acelaşi aluat, atât doar că unii se arătau mai puţin zeloşi, mai flegmatici în promovarea politicii partidului, pierzând fără regrete favorul şefilor, promovarea în carieră... Şi-apoi viaţa noastră nu se reducea numai la serviciu, oricât ne-ar fi fost profesia de dragă. Mai aveam şi o familie, şi o bucătărie în care ne exprimam necenzurat ideile „revoluţionare” şi nemulţumirile, ne mai vizitau prietenii din Chişinău, care pretind astăzi că au manifestat un spirit mai liber de cugetare, mai ascultam „Flacăra” lui Păunescu, învârtind butoanele aparatului de radio până la posturile occidentale.

Deşi munceam într-un ritm nebun, uneori veghind la tipografie până la crăpatul zorilor, viaţa la redacţie, după cum am spus, era veselă, noi, oamenii de creaţie, bucurându-ne de privilegiul de a nu respecta un grafic riguros. În orice caz, n-am cunoscut nicicând teama de a întârzia la serviciu. Iar nopţile nedormite deasupra foii albe erau un tribut neînsemnat faţă de sentimentul că nu eşti legat de birou. Dar aveam şi noi câte ceva specific colectivelor de muncă despre care scriam în permanenţă – întrecerea socialistă. Roşeam de fiecare dată când la sfârşitul lunii mă pomeneam în fruntea cozii la numărul de rânduri. Zădarnic îmi spunea blândul şi indulgentul meu şef de secţie, Ilie Olaru, să pun la socoteală şi titlul, şi rubrica, atunci când măsuram cu o riglă specială rândurile materialilor publicate pe parcursul unei luni. Totuna nu-mi ajungeau câteva până la norma stabilită. Câte un punct sau două se adăuga şi pentru găsirea unor noi autori, adică corespondenţi voluntari. Trebuia şi aceştia căutaţi în permanenţă. Nu era simplu pentru secţia în care lucram să înregistrăm în fiecare lună un număr tot mai mare de scrisori. Astfel, nu-mi rămânea decât să mă împac cu ruşinea de a fi mereu codaşă şi să-l iert pe colegul de la secţia de cultură, Ion Creţu, că se amuza pe seama mea. Nutream pentru el un respect aparte pentru că mă îndruma în cele mai bune lecturi şi, având relaţii la librăria „Drujba”, îmi cumpăra şi mie cărţi mai rare, primite pe sub tejghea.

În celelalte privinţe de ce nu ne-ar fi fost vesel? Ziarul nu avea probleme privind apariţia sa, partidul pe care îl proslăveam de cinci ori pe săptămână îngrijindu-se de viitorul nostru, ca de altfel şi al întregii omeniri. Datoria noastră era doar să nu greşim, să nu păcătuim cu vreun cuvânt direct şi uşor de înţeles în faţa atotputernicului stăpân. Nu cred, însă, că ar dori cineva să se întoarcă acele timpuri cu modul de viaţă şi ziarele de atunci. De obicei, la datele jubiliare ale ziarului ne amintim cu recunoştinţă de cei trei regretaţi redactori-şefi, evocând pe bună dreptate meritele lor. Actualul redactor-şef, însă, de ani de zile se confruntă cu greutăţi nemaipomenite pentru predecesorii săi, rezistând unor împrejurări şi dificultăţi, de care nu ne puteam imagina odinioară.

La drept vorbind, orice ziarist, chiar din lumea cea mai democratică, ştie că nu există presă liberă, căci pentru a supravieţui măcar parţial trebuie să serveşti cuiva postat mai sus de simplii muritori, să ai mereu vigilenţa de a nu supăra pe cineva. Libertatea presei se plăteşte scump, uneori chiar cu dispariţia definitivă. Aceasta însă nu înseamnă că cei care scriu umblă mereu încătuşaţi, bucuria de a auzi un cuvânt de mulţumire de la cititori, compensând cedările necesare pentru supravieţuire.

Ce a fost în cei 33 de ani de la naşterea mea la „Zorile Bucovinei” are importanţă mai mult pentru un album sentimental de amintiri. Doar ziua cea de azi îmi este scumpă, în ea oglindindu-se toate comorile purtate în suflet – din trecut şi cele de care sper că încă voi avea parte.

Maria TOACĂ