“CÂND VOM MURI ŞI NOI, NU-ŞI VA MAI AMINTI NIMENI DE CHINURILE CRISTICE PRIN CARE AU TRECUT ROMÂNII BUCOVINENI”

6 iulie 2024 р. | Categorie: Noutăţi

“CÂND VOM MURI ŞI NOI, NU-ŞI VA MAI AMINTI NIMENI DE CHINURILE CRISTICE PRIN CARE AU TRECUT ROMÂNII BUCOVINENI”

Calvarul  spre Golgota a început pentru românii din nordul Bucovinei în 1940, odată cu „eliberarea” ţinutului, din rădăcini românesc, de către iscoadele bolşevice. Numai în pitoreasca comună de vrednici români – Voloca pe Derelui –  513 de băştinaşi, mai mult de jumătate de sat, au fost înscrişi în lista neagră a deportărilor, fiind clasificaţi ca „duşmani ai poporului”. Un destin tragic i-a pregătit soarta şi gospodarului de frunte Petrea PENTELEICIUC al lui Toderică din s. Voloca, raionul Hliboca (fostul Adâncata), care , fiind considerat „duşman al lui Lenin”, a fost întemniţat, sfârşindu-şi zilele,  după 5 ani de torturi şi chinuri îngrozitoare,  într-o închisoare din Ucraina Apuseană. Or, noii stăpâni, punându-şi scopul să distrugă populaţia românească băştinaşă din Bucovina răpită şi înstrăinată de Ţară, i-au întemniţat şi deportat pe cei mai destoinici fii ai baştinei ca să li se şteargă urma şi neamul.

Răsfoind paginile negre ale istoriei românilor din nordul Bucovinei, considerate cele mai sângeroase şi barbare din Europa, constatăm cu tristeţe că ele au lăsat o urmă vie nu doar în inimile fiicelor şi fiilor jertfelor odiosului regim totalitar, dintre care foarte puţini mai sunt în viaţă. Însă, spre regret, urmaşii acestora rămân tot mai pasivi la durerile şi calvarul prin care au trecut buneii şi străbuneii lor. „Când vom muri şi noi, nu-şi va mai aminti nimeni de chinurile cristice prin care au trecut românii bucovineni, când a fost distrusă floarea românimii din Bucovina”, mi s-a destăinuit, cu ochii înlăcrimaţi, Toader, fiul lui Petrea PENTELEICIUC din Voloca  Hlibocii.

Demult mă gândeam să-i fac o vizită, însă ca şi cizmarul, care meştereşte încălţăminte mai la tot satul, dar pentru sine nu-i ajunge timp, mi-am lăsat consătenii mai la urmă, constatând cu regret că rândurile lor se răresc simţitor, mai ales, în ultimul timp.

... L-am găsit  la umbra rămuroasă a unui arbore, din impunătoarea sa curte, probabil, sădit încă de mâinile de aur ale bunului său părinte, după ce se întoarse de la muncă, din Canada, când avea bani şi o sumedenie de planuri de realizat. Ce-i drept, nici nu l-am observat, surprinsă de pitoreasca panoramă ce îmi ferecă privirea cum numai am păşit  pe covorul mătăsos al ierbii proaspăt cosite, admirând fascinată splendorile frumoasei curţi, inundate în parfumul aromitor al florilor ce îşi desfăcuse suavele petale şi ale unui  falnic brad, de o frumuseţe nemaipomenită, menit parcă să străjuiască liniştea casei.

„L-a sădit încă tata, când s-a întors din Canada. Şi locul acesta pitoresc pentru curte tot el l-a ales, unde apoi a construit o frumoasă,  gospodărie, a plantat pomi fructiferi, arbori. Sosit din Canada cu bani mari, a realizat multe planuri măreţe. Însă călăii stalinişti i-au răpit zilele ca să nu mai vadă soarele zâmbind deasupra frumoasei sale curţi şi gospodării, înălţate prin hărnicie şi muncă istovitoare de propriile-i mâini”, auzii un răspuns ce îmi stăpâni curiozitatea. Abia atunci l-am zărit aplecat asupra lecturii – citea „ZORILE BUCOVINEI”, avea lângă el, pe masă, câteva numere de ziar, şi cunoştea toate noutăţile, amănuntele din publicaţie. Iar în timp ce pronunţa aceste cuvinte, amintirile şi durerile i se rostogoleau umede  pe faţa-i brăzdată de urma nemiloasă a anilor.

„Abonaţi „ZORILE  BUCOVINEI”?  l-am întrebat,  văzând alături, pe masa din umbra arborelui unde şedea împreună cu soţia-i Verginia, câteva numere de ziar. „Nu, eu nu abonez, mi-a răspuns calm. Ştiind că îmi place foarte mult să citesc, feciorul Gheorghe abonează pentru mine „ZORILE  BUCOVINEI” . Îl citesc din scoarţă în scoarţă, căci e foarte interesant, iar aceste numere de ziar le recitesc din nou. Şi observ, din cele scrise, că „eliberarea” noastră, a românilor, continuă mai departe, doar sub alte forme, se caută mereu noi metode pentru a ni se distruge neamul. Iar minciunii şi făţărniciei n-ai să-i dai în cale niciodată, căci sunt fraţi de cruce cu cei ce ne  ”

Toader era un băieţandru de doar 17 ani, când a fost arestat bunul său părinte, nici nu ştie unde-i zac osemintele chinuite în agoniile genocidului comunist.

„Bunelul Toader Penteleiciuc, a murit când  tata avea 4 anişori. Apoi, în scurt timp, a decedat şi bunica. Rămas orfan de ambii părinţi, tata a fost crescut de oameni străini şi sărmani. După ce a făcut armata la austrieci,  la Lemberg (actualul Lviv), tata, împreună cu alţi câţiva voloceni,  în 1910, a plecat în Canada la lucru, unde a câştigat nu puţini bani. Acolo a avut norocul să frecventeze şi şcoala, unde a învăţat limba engleză şi astfel a putut mai uşor să-şi câştige bucăţica de pâine, găsindu-şi de lucru la o întreprindere de fabricare a hârtiei. Şi putea să rămână acolo pentru totdeauna, însă dorul de baştină l-a purtat pe drumul întoarcerii. A revenit  din Canada la vechea casă părintească în primăvara anului 1924, cu idei înaintate şi o duzină de planuri.  Şi-a cumpărat pământ, şi-a ales un teren pitoresc, înjghebându-şi o frumoasă, pe atunci, gospodărie, plantând şi o impresionabilă livadă de arbori.  S-a căsătorit cu mama, Zinovia, văduvă de război, iar peste un an, în 1925,  am apărut  pe lume eu. Şi când le era mai dragă viaţa, aveau de toate, căci erau muncitori şi stăruitori, au venit „eliberatorii” şi i-au distrus. Tata a fost arestat împreună cu alţi 7 consăteni şi condamnat la 5 ani de închisoare”.

Când îşi aminteşte de acel calvar prin care a trecut familia sa,  Toader Penteleiciuc nu-şi poate stăpâni  lacrimile. Ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani, îl cuprind şi acum fiori de gheaţă.

„În toamna anului 1947, când prin sate  se creau kolhozurile, tata a fost luat forţat la primărie, unde a venit o maşină cu câţiva miliţiei şi i-au dus pe toţi la închisoarea din Cernăuţi,  apoi,  peste câteva zile, i-au încărcat în eşaloane şi i-au transportat la o închisoare în Podkamini, din Galiţia,  unde, după aproape 5 ani,  a murit de chin, torturi şi foame. Averea i-au confiscat-o, iar în curtea casei au făcut fermă de cai şi vite. Când am mers să aflu pentru ce crimă a fost tata arestat, procurorul Kotov mi-a spus că e „duşmanul lui Lenin”. Dar tata nici nu ştia cine e Lenin.  Mi-a mai spus că el nu poartă nici o vină, fiindcă primarul satului, Nicolae Rogovei, i-a scris că tata e „duşman al poporului”. Atunci nu i-am dat crezare şi am stăruit să aflu adevărul cât nu m-ar costa. I-am plătit unei femei, care era un fel de ajutor al procurorului şi pe care o chema Fruzina, şi ea mi-a dat documentul în careprimarul Volocii de atunci, Nicolae Rogovei, îl învinuia pe tata că e „duşman al poporului”.

AU FOST DEPORTAŢI, DISTRUŞI CEI MAI HARNICI ŞI ÎNSTĂRIŢI ROMÂNI

După arestarea lui Petrea PENTELEICIUC ca „duşman al poporului”, începu adevăratul infern pentru membrii familiei sale. Averea, agonisită în sudoarea frunţii, le-a fost confiscată de sovietici, care le-au luat şi grajdul cu tot cu şură, şi pământul, iar în frumoasa curte a acestui harnic gospodar de frunte din Voloca au construit o fermă de cai şi vite. O parte din pitoreasca livadă cu  pomi fructiferi, sădită de Petrea după ce se întoarse din Canada, a fost distrusă. Dar feciorul Toader şi mama sa nu prea îşi îndulceau sufletele, rănite de durerea despărţirii de soţ şi părinte, nici cu rodul arborilor rămaşi, căci până şi cireşele trebuiau culese şi date la stat, la fel precum carnea, grâul etc. O dată în zi gospodarii trebuiau să facă de mâncare şi să le aducă lucrătorilor de la primărie. De nu îndeplineau ordinul, erau rău pedepsiţi.

 Adevărul e că dacă oamenii nu se împărţeau din bunurile pe care le posedau cu cei de la conducere şi cu slugoii acestora, regretau apoi amarnic că n-au ascultat de sfatul lor. Precum, de altfel, a păţit-o şi Toader al lui Terente din Hruşăuţi, care avea o livadă mare şi în timp ce se afla în Rusia cu mere de vânzare, activiştii comunişti de la kolhoz i-au tăiat 122 de pomi fructiferi, astfel pedepsindu-l pentru că i-a ignorat.

„Au fost arestaţi şi deportaţi cei mai harnici şi înstăriţi români din Voloca. Şi n-au venit ruşii să-i năpăstuiască, ci ai lor din sat. Cei mai netrebnici şi ticăloşi oameni au trecut în slujba călăilor bolşevici şi, având pică şi fiind invidioşi pe cei bogaţi, s-au bucurat mult că-i pot distruge. Ne-am adresat la diverse instanţii, până şi la procuratură, însă fără nici un rezultat pozitiv. Ni s-a spus că tata îşi ispăşeşte pedeapsa ca „duşman al poporului”. Nu aveai cui te plânge şi am înţeles că nu mai are nici un rost să le baţi pragurile. Trebuiau distruşi românii şi iscoadele staliniste o făceau tot cu mâinile consătenilor lor. Şi-apoi dacă tata nu era arestat şi întemniţat, lăsa el oare să i se fure şi să i se distrugă gospodăria, munculiţa lui de-o viaţă? Clar lucru – nu. Iar dacă călăii comunişti nu-l distrugeau pe tata, nu aveau unde face kolhozul. După ce am reuşit să cumpăr documentul, în care tata era învinuit de către primarul de atunci, Nicolae Rogovei, de trădare, l-am păstrat mult timp, însă aşa şi n-am îndrăznit să vorbesc pe această temă cu el, fiindcă aveam frică  să nu fiu şi eu deportat, iar pentru a nu cădea în ghearele bolşevicilor,  umblam la „rubstoică”, la tăiat pădure. Lunea plecam şi mă întorceam acasă abia sâmbătă seara, câştigând doar câteva copeici”.

A RĂMAS SĂ PUTREZEASCĂ FĂRĂ MORMÂNT ŞI CRUCE LA CĂPĂTÂI

Nu i-a fost dat să-şi revadă fiul şi soţia, glia străbună, gospodăria şi frumoasa-i livadă, în care şi-a pus tot sufletul, nici lui Petrea Penteleicuc. L-a găsit veşnicul repaus în închisoarea din Podkamini, din Galiţia,murind de foame, istovire şi torturi cristice.A rămas să putrezească undeva... fără cruce şi lumânare la căpătâi, aruncat, probabil,  de călăii bolşevici într-o groapă comună, sufletul căruia, ca şi majoritatea celor osândiţi la moarte, nu şi-a găsit liniştea veşnică, ci rătăceşte şi azi prin mormanele de oseminte, plângându-şi destinul.

Din cei şapte voloceni,  arestaţi şi încarceraţi împreună cu bunul meu părinte, toţi, afară de tata,  s-au reîntors la baştină. După aproape cinci ani de închisoare, am primit un pachet cu hainele tatei şi ni s-a spus că părintele a decedat. Nu ştim nici până în prezent unde-şi doarme somnul de veci. Am aflat de la cei care s-au întors din surghiunul stalinist că decedaţii erau aruncaţi în gropi comune, încât rudele să nu le mai dea de urmă.

Erau timpuri foarte grele pentru sărmanii români. Mistuiţi în calvarul comunist, de foame şi ger, cei deportaţi în siberiile de gheaţă şi duşi cu forţa la muncă silnică la minele din Ural şi în lagărele de pe ţărmurile lacului Onega, îşi găseau acolo sfârşitul în chinuri cristice şi nu au nici  morminte,  fiind îngropaţi în gropi comune, mai bine zis,  aruncaţi iarna sub gheaţă. O soartă  tragică au avut şi cei dintre  puţinii, care au revenit la baştină. Or, destinul i-a fost fatal şi lui Andrei Onciulencu, un flăcău frumos şi voinic din Voloca, deportat în Siberia. Împreună cu alţi chinuiţi locuiau şi în timp de iarnă, pe un ger aprig de 50 de grade, într-o colibă, unde nu li se permitea să facă foc, căci „stăpânii” lor, comuniştii localnici, le-o spuneau în faţă: „Voi sunteţi duşmani ai poporului, de aceea trebuie să vă nimicim”. Şi dacă soarta i-a zâmbit cu norocul de a se întoarce la casa părintească, la baştină, cea cu coasa în spinare l-a găsit şi aici, căci, din flăcău voinic ca un Făt-frumos, tânărul s-a întors acasă numai oase şi piele, bolnav de plămâni, iar după doi ani şi-a dat duhul în chinuri îngrozitoare.

Nu le-a fost uşor românilor să înveţe a trăi şi după...moarte

Torturaţi în închisorile NKVD-iste, distruşi fizic şi moral în lagărele de muncă silnică din Donbas şi Onega, deportaţi în îngheţurile siberiene şi în pustiurile kazahe, românii noştri, prinşi în ghearele morţii, decedau cu dorul în suflet, cu numele Ţării şi celor dragi pe buze. Toader PENTELEICIUC n-a aflat nici până în prezent unde şi-a găsit liniştea veşnică tatăl său Petrea. Dar e sigur că sufletul părintelui său, care îşi iubea baştina, nu-şi putea găsi liniştea şi consolarea în pământ străin, departe de glia străbună, de casă şi familie. Or, ca şi ceilalţi români din Voloca, care în consecinţa represiunilor staliniste au închis ochii pe veci în neagră străinătate, Petrea PENTELEICIUC a fost aruncat într-o groapă comună ca să i se şteargă urma.

„Am încercat să aflăm unde a fost înmormântat tata, însă – în zadar, căci taina era ferecată cu o mie de zăvoare şi nu era în interesul „eliberatorilor” ca oamenii să ştie în care groapă comună zac osemintele chinuite ale rudelor lor, ale „duşmanilor poporului”, cum erau consideraţi românii băştinaşi din nordul Bucovinei”.

Erau timpuri foarte grele pentru sărmanii români. Mistuiţi în calvarul comunist, de foame şi ger, cei deportaţi în siberiile de gheaţă şi duşi cu forţa la muncă silnică la minele din Ural şi în lagărele şi gulagurile staliniste, îşi găseau acolo sfârşitul în chinuri cristice şi nu au nici  morminte,  fiind îngropaţi în gropi comune, mai bine zis,  aruncaţi iarna sub gheaţă. O soartă  tragică au avut şi cei dintre  puţinii, care au revenit la baştină. Or, destinul i-a fost fatal şi lui Andrei Onciulencu, un flăcău frumos şi voinic din Voloca, deportat în Siberia. Împreună cu alţi chinuiţi locuiau şi în timp de iarnă, pe un ger aprig de 50 de grade, într-o colibă, unde nu li se permitea să facă foc, căci „stăpânii” lor, comuniştii localnici, le-o spuneau în faţă: „Voi sunteţi duşmani ai poporului, de aceea trebuie să vă nimicim”. Şi dacă soarta i-a zâmbit cu norocul de a se întoarce la casa părintească, la baştină, cea cu coasa în spinare l-a găsit şi aici, căci, din flăcău voinic ca un Făt-frumos, tânărul s-a întors acasă numai oase şi piele, bolnav de plămâni şi picioare, iar după doi ani şi-a dat duhul în chinuri îngrozitoare.

Însă majoritatea celor arcăniţi şi duşi cu forţa pe drumul de calvar al străinătăţii şi morţii nu s-au mai întors acasă din surghiun. Mormintele martirilor români mai plâng, fără o cruce la căpătâi, prin stepele nesfârşite ale Kazahstanului, Kareliei, sub gheţarii siberieni, pe ţărmurile lacului Onega.

„Consăteanul Dumitru Siminiuc, care a fost „vânat” şi dus la muncă silnică, la Onega, nemaiputând suporta chinurile iadului comunist, i-a întrebat odată pe călăii bolşevici, care îi supravegheau, pentru care crimă sau păcat sunt înrobiţi şi torturaţi. Răspunsul a fost următorul: „Voi ce credeţi că  noi nu ştim nimic? Când v-a adus trenul, pe vagoane, era scris cine sunteţi – „Banderişti”, „duşmani ai poporului” – şi trebuie să vă nimicim”.

Dar în Voloca n-au venit ruşii să-i aresteze pe oameni şi să le spună că-s „duşmani” ai puterii sovietice, ci erau câţiva activişti, săteni de-ai noştri leneşi şi beţivi, care în loc să pună mâna pe coasă şi plug, s-au dat în slujba diavolului. Aceste cozi de topor ce le năpăstuiau oamenilor viaţa, mai ales celor muncitori şi înstăriţi, au şi întocmit listele celor ce urmau să fie arestaţi şi deportaţi. Astfel, Ştefan Popovici al lui Agachi şi Domnica a Mihaloaie au făcut lista gospodarilor din Hruşăuţi, Mâzhosu – a celor din cătunul Berezva, Artimon Onofreiciuc şi Gheorghe Culiuc au alcătuit listele consătenilor,  care urmau să fie arestaţi din Voloca, ultimul  era activist secret şi numărul celor incluşi în lista lui era cel mai mare. Iar Domnica a Mihaloaie, câţi vecini avea, pe toţi i-a scris „duşmani ai poporului”.  Am suferit mult şi noi, fiind consideraţi copii ai „duşmanilor puterii sovietice”, eram supravegheaţi de activişti şi de primarul satului. În 1954 m-am căsătorit cu Verginia şi m-am adresat primarului Nicolae Rogovei să-mi dea un lot de pământ să-mi fac casă, iar el a refuzat, urlând cu răutate: „În Sahalin, în Kamceatka, în Siberia îţi vei face casă!”.

Nu le-a fost uşor românilor bucovineni să înveţe a trăi şi după...moarte, apăsaţi de ciubota aspră a străinilor care le-au răpit Ţara, încercând să-i distrugă ca neam. A trecut prin infernul regimului bolşevic şi Toader Penteleiciuc, reuşind să supravieţuiască calvarului stalinist

„Atunci i-au distrus pe români prin masacre, deportări, întemniţări, iar acum se folosesc alte metode, mai moderne,  mai viclene şi tot încă suntem sub talpa fratelui mai mare”.

A trăit cu această durere şi cu amarul tragicului sfârşit al tatălui său, Petrea, şi doar acum, ajuns la orizontul vieţii, Toader Penteleiciuc  se mângâie cu gândul că n-a ţinut în zadar umbră acestui pământ, că a lăsat o urmă frumoasă în viitor, că are o soţie bună şi înţeleaptă, copii harnici, demni de părinţii lor, nepoţi dragi, care îi alină bătrâneţea şi o scumpă  amintire în suflet.

Felicia NICHITA-TOMA

DIN ARHIVA ZIARULUI, 7 iulie 2013, „Zorile Bucovinei”

Din cartea ”Martirii. M-am identificat cu un pelerin pe urmele sufletului românesc