07 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DAR PE NOI NICI ÎN COT NU NE DOARE

15 martie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Toropită de căldura infernală, nici n-aş fi observat-o în microbuzul aglomerat, dacă nu m-ar fi salutat cu un zâmbet amabil. Era directoarea unei şcoli, pe care nu o voi nominaliza. Nu că aş avea ceva de ascuns sau că am unele temeri… Am schimbat din treacăt câteva vorbe, pe care nici nu mi le-ar fi spus dacă îi solicitam un interviu pentru ziar. Probabil, deoarece vorbeam, pur şi simplu, ca două persoane puţin cunoscute, doamna a fost sinceră, mărturisindu-mi cu un greu suspin că şcoala i-a rămas cu aceleaşi geamuri vechi, deşi şefi mari au promis că vor contribui la schimbarea lor.

Povestea cu geamurile îmi era cunoscută, căci am asistat şi eu la acea sărbătoare, pregătită în pripă în preajma alegerilor locale. Am auzit cu urechile mele promisiunile primite, mi se pare, nu pe gratis. Or, copiii români au îmbrăcat costume căzăceşti, au cântat şi au jucat pe aceiaşi strună, ca să fie pe placul oaspeţilor. Aflând despre memoria scurtă a celor cu promisiunile, mi-am exprimat nedumerirea: „De ce nu vă ajută, doar aveţi clase ucrainene…”. „Şi ce folos din ele! Toate reparaţiile în clase le facem din contul banilor adunaţi de la părinţi, iar pe coridoare şi pe afară, trebuie să luăm de unde nu-i, vorba ţăranului…”.

În continuare am aflat lucruri şi mai interesante. La întâi septembrie vor păşi pentru prima dată pragul şcolii un număr record de micuţi – tocmai 42. Directoarea s-a înviorat când am întrebat-o cum sunt repartizaţi ei pe clase: „Numărul elevilor în clasa românească s-a dublat în comparaţie cu anul trecut, avem 16 copii, faţă de 7”. Eram gata să-i împărtăşesc bucuria, dar nu mi-a trebuit multă matematică ca să calculez câţi copii români vor începe prima lecţie din viaţa lor nu în limba mamei. Între 16 şi 26 este o diferenţă care nu ne mai lasă cu zâmbetul pe faţă. Directoarea mi-a spus că a stat de vorbă cu fiecare părinte şi n-a influenţat asupra deciziei lor, adică nu i-a agitat pentru limba ucraineană. Cică, această „aprigă dorinţă” le vine de la grădiniţă, unde micuţii sunt educaţi în spiritul înstrăinării de limba maternă.

De câteva zile urmărim cum ucrainenii din capitală, din oraşe mari şi mici au ieşit în stradă să apare limba ucraineană ca limbă unică în Ucraina. Asta se întâmplă în timp ce nimeni nu le închide şcolile, nu-i impune să vorbească într-o altă limbă, nu le fură dreptul la memorie şi istorie. Unii aţâţaţi de liderii opoziţiei, care au găsit un moment potrivit de a ridica masele şi a le uni în jurul ideii naţionale, alţii din dragoste şi patriotism, sunt gata să stea până la ultima suflare în apărarea limbii, care, de fapt, nu este ameninţată de nici un pericol. Or, despre ce primejdie pentru limba de stat poate fi vorba, dacă într-un sat get-beget românesc, cu şcoală românească din moşi-strămoşi, românii cer cu insistenţă ca odraslele să înveţe în limba ucraineană! Şi n-ar fi atât de trist, dacă asemenea lucruri s-ar întâmpla numai într-un singur sat. Prea multe ne sunt degetele de la o mână, dacă vom începe să numărăm în câte sate de la Mămăliga până la Mahala au mai rămas şcoli numai cu limba română de predare.

Nu vreau să mă pronunţ în privinţa protestelor contra Legii limbilor, căci într-o ţară democratică fiecare trebuie să se bucure de dreptul de a-şi exprima liber opiniile şi a-şi apăra valorile. Dar noi de ce tăcem? Oare pe noi nimic nu ne doare, nu avem nici o problemă cu limba în care ne-am născut?! De ce nu protestăm contra atacurilor camuflate la limba maternă măcar liniştit, modest, nu cu tobe şi surle, cum au trecut mai deunăzi prin centrul Cernăuţiului partizanii formaţiunii politice naţionaliste „Svoboda”! Nouă nu ne pasă, nici măcar în cot nu ne doare. Noi avem alte griji: să ne înscriem cât mai repede copiii în şcoli şi clase ucrainene.

Maria TOACĂ