22 iulie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

O SFÂNTĂ DIN ICOANE II

1 aprilie 2014 р. | Categorie: Destine

„ NE-A  UNIT  EMINESCU  ŞI  DRAGOSTEA  DE  GRAI”

„Drumul nu-i o povară, dacă la capătul lui te aşteaptă un vis”. Or, eruditei profesoare Eleonora BIZOVI din Boian, raionul Noua Suliţă, destinul i-a hărăzit un vis frumos şi o dragoste durabilă, care mai continuă încă. Un vis ce a început cu iubirea faţă de Mamă, de Patrie, Străbuni şi s-a contopit cu cea  faţă de omul drag, de Grai şi Neam. Această dragoste pentru Sufletul Neamului Românesc o păstrează în inimă  ca pe o sfântă din icoane.

Eleonora era elevă în clasa a 10-a, când i-a zâmbit dragostea. Viitoru-i soţ, Vasile, studia la Şcoala Normală din Cernăuţi, când a început cel de-al doilea război mondial. După ce Şcoala a fost evacuată în România, tânărul a plecat pe urmele ei până la Ploieşti. Lucra prin sate, câştigând bani pentru a-şi plăti studiile. Când sovieticii au intrat în România, l-au prins nu departe de Ploieşti şi i-au luat toţi banii.  S-a angajat să instruiască doi feciori de bogătani, stăpâni pe minele de aur de-acolo, numai să-şi poată continua învăţământul. Călăii sovietici l-au prins din nou şi l-au dus într-un lagăr din Chişinău.

 Când s-a întors acasă, la baştină, i-a găsit pe cei şase fraţi mai mici şi pe mamă-sa în lacrimi. Aflând că taică-său a fost arcănit şi dus cu forţa de bolşevici la muncă silnică în lagărul de pe ţărmul lacului Onega, s-a hotărât să se refugieze în România. Fraţii, auzind, s-au adunat în jurul lui şi au început să plângă, să nu-i părăsească, căci ce vor face fără sprijinul lui. N-a putut îi rupe de la inimă, a rămas să le poarte de griji nu doar ca frate mai mare, ci şi ca un adevărat părinte.

CĂRŢILE  ERAU  HORA  MEA

„Vasile s-a înscris apoi la Şcoala Pedagogică şi într-un an a dat examenele pentru trei. Deoarece nu cunoştea rusa, a venit după conspecte. Prietena mea Zamfira şi-a făcut un album, unde i-am scris şi eu un vers din lirica Marelui Eminescu. Vasile l-a citit şi a rămas impresionat, dorind să afle cine l-a scris. Astfel am făcut cunoştinţă. Apoi venea la mine după cărţi, căci cărţile erau hora mea. În timp ce alte fete dansau la hora satului, eu stăteam „deasupra cărţii sale”. Astfel ne-am legat destinele pentru toată viaţa.

Tatăl soţului a murit de foame la Onega. Întreaga-i viaţă Vasile a dorit să afle unde-i este mormântul, însă i-au spus oamenii să nu caute în zadar, căci dacă a decedat iarna, a fost scos pe câmp şi l-au mâncat lupii sau a fost aruncat într-o groapă comună, căci mureau cu zecile şi chiar cu sutele. Din Boian, bunăoară, nu s-au întors la vatră 200 de bărbaţi, au rămas, ca şi socru, să zacă în pământ străin, fără cruce la căpătâi. Soţul s-a zbătut mult să înalţe în sat un monument în memoria celor deportaţi. Familiile celor deportaţi au fost scrise pe troiţă cu litere latine timp de doi ani.

CALVARUL  ROMÂNILOR  BUCOVINENI

Când a început să adune materiale pentru a scrie monografia satului, Vasile 4 ani a lucrat prin arhive. Din cauza războiului, foarte puţine documente vechi s-au păstrat. A aflat că pe vremea lui Petru Rareş satul nostru se numea Marele Boian. Distrus aproape complet şi ars de ruşi în primul război mondial, la 23 august 1914, Boianul a renăscut ca pasărea Phoenix din scrum, s-a înălţat şi mai frumos, şi mai înfloritor, precum erau în acea perioadă, când a început cel de-al doilea război mondial, multe sate din Bucovina. Sovieticii au venit dinspre pădure. Trei bărbaţi, îmbrăcaţi în haine civile, au cerut de la mama un topor, însă ea nu cunoştea rusa şi n-a înţeles ce doresc, de aceea ei i-au desenat pe uşă. Iar peste o oră şi jumătate au intrat şi tancurile în sat. Era îngrozitor! Mulţi români şi nemţi n-au reuşit să se evacueze, la fel şi postul de jandarmi. Unui neamţ tânăr, cu freză frumoasă, i-au aprins părul, apoi l-au împuşcat. Sovietici au distrus totul în calea lor, până şi Biblioteca satului şi Casa Naţională. Când ruşii au tras în Casa Naţională, cărămizile au zburat tocmai pe casa noastră. De frică să nu ni se întâmple nimic, tata ne-a ascuns în grădină, într-un şanţ. Însă cotropitorii n-au reuşit bine să-şi instaureze puterea, că a început Golgota neamului românesc – arestările, împuşcările, deportările. A început calvarul. Bărbaţii au fost arcăniţi şi duşi cu forţa la muncă silnică la Onega, familii întregi – tineri, bătrâni şi copii – deportate în Donbas, Siberia, Kazahstan etc. Fratele soţului, Toader, a fost dus la Donbas, însă după un an a reuşit să fugă şi să se întoarcă acasă. A fost o tragedie mare a poporului român. Nici Vasile, care era profesor, n-a avut zile calme şi fericite, l-au ros tot timpul de viu, până l-au îngropat”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)