22 iulie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

O SFÂNTĂ DIN ICOANE

5 aprilie 2014 р. | Categorie: Destine

ŞI-AR  VINDE  SFINŢII  ŞI  PĂRINŢII

„Sau taci, sau zici ceva

 mai bun decât tăcerea”

(Constantin Brâncuş)

Tăcerea ei strigă şi îndeamnă la păstrarea identităţii naţionale, a graiului străbun. Deşi, în ultimul timp, Dna Limbii Române, Eleonora BIZOVI din Boianul lui Neculce, nu mai are răbdare pentru tăcere, ci pune cuvintele în bătaie şi se zbate ca o lebădă rănită, când îşi vede consătenii trunchiindu-şi rădăcinile neamului. Adevărul e că nimeni, nici o orânduire bună sau rea, nici o lege nu ne poate salva Graiul şi Neamul de la pierzanie, dacă nu vom dori s-o facem noi înşine. Legea ne poate doar proteja, dar continuitatea neamului depinde de fiecare dintre noi, de iubirea noastră faţă de bunei şi străbunei.

Deşi au fost timpuri grele, Marele Boian a trecut prin foc şi sabie, ruşii transformându-l în scrum şi cenuşă în primul război mondial, el a înviat şi s-a înălţat şi mai frumos prin osârdia românilor localnici, iubitori de glie străbună. Nici aripa neagră a urgiei staliniste ce a acoperit satul în cel de-al doilea război mondial, nici deportările în masă a boincenilor, clasificaţi „duşmani ai poporului”, nici lagărele muncii şi morţii nu i-au îndepărtat pe românii din Boian  de rădăcinile neamului.

„Mă doare sufletul ce se întâmplă azi cu consătenii mei, care-şi dau copiii în clase ucrainene, mi se destăinui profesoara Eleonora BIZOVI. În timpul războiului, când au intrat ruşii în Boian şi au început represiunile şi distrugerea oamenilor numai pentru faptul că erau români, boincenii urmau moartea, dar nu-şi trădau idealurile naţionale. Acum, spre regret,  unii şi-ar vinde sfinţii şi părinţii pentru bani şi avere, nu mai au nici demnitate naţională, nici sacre idealuri pentru care să se jertfească.  Dar au fost şi alte timpuri, care, cu părere de rău, nu mai persistă, când românii mergeau la moarte, dar nu-şi trădau strămoşii din morminte, cum o fac în prezent, când au de toate şi li-e bine.

MAI  PLÂNG  MORMINTELE  ROMÂNILOR,  FĂRĂ  CRUCI  ŞI  LUMÂNĂRI  LA  CĂPĂTÂI 

Am o colegă de clasă, Zamfira, părinţii căreia erau bogaţi, când au năvălit ruşii în Boian şi ne-au „eliberat” de Neam şi Ţară. Tatăl ei a lucrat mulţi ani în Canada până la cel de-al doilea război mondial, agonisind bani. Şi-au construit o casă mare şi şi-au cumpărat pământ. Însă sovieticii le-au confiscat totul, iar tatăl ei a fost ridicat şi împuşcat. Colega şi-a cusut o ie foarte frumoasă. Ca ea n-avea nimeni în sat o astfel de îmbrăcăminte naţională frumoasă, catrinţă, cizmuliţe etc., care tot au fost confiscate de ruşi.

A fost un calvar nemaipomenit. În 1939 au venit satrapii bolşevici la primărie, unul şi-a îndreptat arma spre primar şi i-a spus să scoată toate documentele afară, apoi să le dea foc. Văzând că acesta nu le îndeplineşte porunca, nici sub ţinta puştii, au aprins ei documentele. Am găsit acolo apoi, rămas ca printr-o minune, certificatul de naştere al tatălui colegei mele, Zamfira, care a fost arestat şi încarcerat în închisoarea din Cernăuţi. Soţia, adică mama Zamfirei, îi aducea de mâncare şi straie de schimb, însă el aşa şi n-a primit nimic. Apoi a fost împuşcat.

Sute şi chiar mii de români şi-au găsit sfârşitul tragic în neagră străinătate, unde mai plâng mormintele românilor, fără cruci şi lumânări la căpătâi. Drumurile Siberiei şi Finlandei sunt pavate cu oasele celor mânaţi în coloane la munci silnice, care, unde cădeau, răpuşi de foame şi ger, acolo-şi găseau sfârşitul şi salvarea de calvarul stalinist. Ar fi un mare păcat să uităm de sacrificiul celor ce nu şi-au trădat Neamul, că au fost distruşi cei mai buni intelectuali români, ucraineni, polonezi etc.

De la muncă silnică, dintr-un lagăr de pe ţărmul lacului Onega, a avut fericirea să se întoarcă viu acasă Toader, un văr de-al soţului Vasile. Când povestea ce grozăvii a îndurat, prin ce calvar i-a fost sortit să treacă, ţi se urca părul în vârful capului nu altceva. Pentru o felie de pâine, înfometaţii erau în stare să-şi ia unul altuia zilele. Norocul lui Toader a fost că era ajutor de bucătar. Însă tata soţului era bolnav şi sleit de puteri. Înainte de moarte i-a spus lui Toader că dacă îl va ajuta Domnul să ajungă viu acasă, să-i spună soţiei sale să facă ce va putea, dar copiii să înveţe carte. Astfel, toţi şase au obţinut studii”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)

O  SFÂNTĂ  DIN  ICOANE

TRAGEDIA  ROMÂNILOR  BUCOVINENI  CONTINUĂ  PRIN  LEPĂDAREA  DE  GRAI

Spre regret, tragedia poporului român din Bucovina continuă, însă prin alte metode – prin lepădarea de Grai. Mă duce cu gândul că pământul acesta sfânt bucovinean e stropit de sângele strămoşilor şi nu trebuie să uităm de unde venim şi unde  ţinem calea, ca să nu ni se rupă ca un fir la mijlocul ei.

„Când întâlnesc în satul nostru românesc din moşi strămoşi copilaşi mici ce îmi zic „Добрий деньBună ziua”), mi se rupe sufletul şi-i întreb: „Aşa-i spui şi bunicii? Tot în ucraineană vorbeşti cu ea?”. Nu le voi înţelege nicicând pe aceste bunicuţe, care nu-şi iubesc cu adevărat nepoţii, de altfel nu i-ar înstrăina de Neam. În şcoala din centrul Boianului au învăţat în română multe generaţii de tineri, care apoi au devenit mari personalităţi, cunoscute în lumea întreagă.

 Spun cu durere de inimă că şcoala din Boian a fost deschisă de un ucrainean, iar un român, Dumnezeu să-l ierte că n-a ştiut ce face, iar acum e la buna dreptate şi se mai spune că despre morţi se vorbeşte doar de bine, a deschis clase ucrainene. Astfel, începând ucrainizarea şcolii şi chiar a localităţii. Dacă-i critic, mi se răspunde că nu au încotro, li se recomandă de sus. Dar trebuie să alegem grâul de neghină, doar ce e bun să continuăm. Îmi amintesc că era pe vremea sovieticilor. Era săptămâna limbii ruse şi la un consiliu pedagogic ne-au spus ca toate obiectele în acea săptămână să le predăm în rusă. Şi cu toate că eram pe atunci foarte tânără, aveam destulă îndrăzneală şi am întrebat: „Şi limba moldovenească (aşa se numea atunci româna) tot?”. „Nu”, mi s-a răspuns. „N-am să prostesc de cap  copiii cu terminologia rusească, le-am tăiat-o, matematica şi aşa e un obiect nu uşor. Puteţi să mă concediaţi, dar n-o fac”. Am rămas să lucrez mai departe, nimeni nu m-a concediat, dar obiectul nu le-am predat nicicând în rusă.

Acum se spune că „limba română nu are perspectivă”. După cum v-am spus, şcoala din Boian a fost una dintre cele mai bune din Bucovina. Aici au învăţat elevi deştepţi, devenind renumiţi –  pictori, doctori, ingineri, militari etc.  Acum poţi să înveţi şi în limba turcă, însă dacă nu dai bani n-o să reuşeşti. Învaţă în limba ta maternă ca s-o cunoşti la perfecţie, apoi studiază  şi ucraineana că e limba ţării în care trăim. Copiii românilor învaţă în şcoli istoria Ucrainei şi e bine. Dar idee nu au de istoria neamului nostru românesc, ci învaţă că românii sunt ocupanţi. E dureros, e foarte dureros”.

Cea mai mare comoară a dnei Eleonora BIZOVI e biblioteca personală, pe care a îmbogăţit-o cu cărţi împreună cu soţul Vasile. Unele din ele, salvate de dumneaei când a fost incendiată de „eliberatori” Casa Naţională a Românilor din sat, a promis să le doneze Muzeului „Mihai Eminescu”, desigur, când va fi deschis.

„Soţul era încă  în viaţă, când au venit doi securişti, interesându-se dacă nu cumva avem cărţi româneşti. Vasile le-a spus: „Da, avem. La magazinul „Drujba” sunt traduceri din Tolstoi”. „Dar „Doina” lui Eminescu o aveţi?”. „Nu, „Doina n-o avem”, le-a răspuns soţul, astfel salvând biblioteca de rug”.

ŞTEFAN  CEL  MARE  ŞI  MIHAI  EMINESCU – DOUĂ  ICOANE  LA  CARE  SE  ÎNCHINĂ

O inestimabilă zestre, moştenită de la bunici, îi este frumosul costum naţional, vechi de peste 100 de ani şi cele două icoane, la care se închină – portretele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu, pe care le păstrează ca pe două sfinte relicve.

„ La şcoala din centru a fost sărbătorit „Mărţişorul” şi am fost invitată şi eu, cu toate că-i critic că-şi ucrainizează copiii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine ucrainene, vorbind tot în această limbă, iar eu m-am gătit în costum naţional, cu cătrinţă şi cămaşă de pânză, cu trăistuţă şi am vorbit în limba română şi nu s-a întâmplat nimic, nu s-a prăpădit şcoala. Le-am povestit elevilor despre „Mărţişor” şi le-am amintit că „Mărţişorul” e o sărbătoare pur românească, ucrainenii n-o marchează. Dar noi, românii, nu trebuie să ne înstrăinăm de Grai, de obiceiuri şi datini, de tradiţiile străbune şi de costumul naţional, păstrat în lada cu amintiri ale bunicilor. Dacă dorim să fim oameni, ca să ne respecte şi vecinii ucraineni, polonezi, ruşi etc., urmează să ne cinstim, în primul rând, strămoşii, nu să-i trădăm.

Felicia NICHITA-TOMA