13 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ADEVĂRUL E UNUL – VORBIM ROMÂNA ŞI SUNTEM ROMÂNI

18 aprilie 2014 р. | Categorie: Limba noastră cea română

De la începutul anului curent, în Republica Moldova se desfăşoară campania naţională cu genericul „Vorbesc româneşte, sunt, deci, român”. Iniţiativa aparţine ziarului „Timpul” şi este legată de viitorul recensământ general al populaţiei, care urmează să aibă loc în luna mai a.c. Iniţiatorii, susţinuţi de mulţi intelectuali de frunte din ţară, consideră că anume cu acest slogan trebuie să se meargă la recensământ pentru a nu permite denaturarea realităţii şi manipularea naţiunii titulare. Astfel, se urmăreşte scopul de a sensibiliza cetăţenii Republicii Moldova în legătură cu denumirea corectă a limbii şi a etniei majoritare, precum şi de a-i determina pe respondenţi să-şi declare etnia română şi limba română ca limbă maternă.

În această ordine de idei se cere precizarea că precedentul recensământ, din 2004, în Republica Moldova, potrivit declaraţiei reprezentantului Fondului ONU pentru Populație care a monitorizat procesul, s-a desfășurat cu abateri crase de la regulile prevăzute de ONU. Drept dovadă sunt rezultatele care trezesc nedumeriri şi multe semne de întrebare. În special, par dubioase cifrele referitoare la numărul persoanelor care s-au declarat români. În toată ţara, cu excepţia localităților ocupate de separatiști, ponderea acestora a fost de doar 2%. E paradoxal că numărul românilor din teritoriul respectiv este mai redus chiar decât în regiunea transnistreană, unde procentajul persoanelor care s-au declarat de naţionalitate română era, la 2004, de 2,2%. Iar datele privitor la numărul persoanelor care au indicat drept limbă maternă limba română nici nu au fost date publicității. În presă s-a strecurat informația că ponderea acestora era de 17 la sută, cifră care l-ar fi speriat pe preşedintele de atunci Voronin, deoarece chiar în pofida falsificărilor, ieşea la suprafaţă adevărul că tot mai mulţi moldoveni încep să conştientizeze că vorbesc româneşte. În zece ani, cât s-au scurs de la ultimul recensământ, multă lume s-a deşteptat, glotonimul „limbă moldovenească” rămânând doar un instrument în mâna politicienilor care vor să tulbure minţile alegătorilor. Personalităţi cu nume de rezonanţă care se bucură de simpatia poporului, cum este bunăoară compozitorul Eugen Doga, rectorii universităţilor de stat, etc. au luat atitudine, salutând iniţiativa şi stăruind prin diverse mijloace să fie auziţi de cât mai multă lume. Bunăoară, Gheorghe Popa, rectorul Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, îşi îndeamnă toţi conaţionalii „nu numai să vorbească, ci să simtă şi să gândească româneşte”. Rectorul Universităţii pedagogice „Ion Creangă”, Nicolae Chicuş, autor al unui manual de Istorie a Românilor pentru clasa a XI-a spune: „Suntem fraţi de sânge, deci dacă eşti moldovean, eşti român”.

Printre cei mai ardenţi propagatori ai sloganului „Vorbesc româneşte, sunt, deci, român” îl găsim pe un conaţional din ţinutul nostru – Laurenţiu Calmuţchi, rectorul Universităţii de stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău), cu argumentul forte: „Eu, într-adevăr, sunt român, căci sunt născut în Bucovina. Cândva am avut probleme din această cauză. Când eram în anul I la facultate, profesorul cursului de istorie a partidului ne lămurea că Bucovina a fost ocupată de români în primul război mondial, iar ruşii au eliberat-o în 1940. Chemat să răspund la seminar, n-am putut să înghit asemenea minciună. Profesorul mi-a spus să tac din gură, să nu tulbur apele. Nu pot fi alte variante. Adevărul e unul – vorbim româna şi suntem români”.

La noi în Ucraina, recensământul republican a fost amânat în repetate rânduri, chipurile din cauza lipsei de finanţe. Acum numai de recensământ nu ne arde, rugându-ne să ne ţină Dumnezeu în pază aşa nenumăraţi şi nedeclaraţi oficial cine suntem şi ce limbă vorbim. De aceea nu voi aminti aici ce încălcări au avut loc la ultimul recensământ din Ucraina în privinţa dreptului omului de a-şi declara identitatea naţională şi limba vorbită. Cunosc cazuri concrete când cenzorii din unele localităţi din raionul Noua Suliţă au fost impuşi să falsifice datele, deoarece şefilor li se părea că prea mulţi români s-au ivit pe plaiurile nouăsuliţene.

Tot în acea perioadă se întâmplau şi lucruri destul de lăudabile pentru comunitatea noastră. Răsfoind colecţia „Zorilor Bucovinei” din 2004, am dat de un articol în care exclamam: „Ce frumos vorbesc românii! Nu cei din Braşov, Iaşi, Timişoara sau alte mari oraşe ale Patriei noastre istorice, ci românii noştri din Cernăuţi”. Avem atunci motive să cred că ne putem lăuda cu ceva foarte important privind limba noastră, româna pe care o vorbim aşa cum ne pricepem — moale, lat, tărăgănat: „Ar fi un neadevăr să susţinem, ca mai înainte, că la Cernăuţi cuvântul românesc este în uz numai la bucătărie. Depăşind sfiala si complexul inferiorităţii, 1-am scos din bucătărie în şcoală, în stradă, în magazine, localuri publice şi sociale. Românii care se stimează şi sunt siguri de ceea ce pot ei face, atunci când e cazul potrivit, nu se intimidează să vorbească în limba lor maternă la locurile de muncă sau în public”. Acum, după zece ani, n-aş mai fi atât de optimistă, căci mi-i teamă că iarăşi vom găsi loc liber pentru limba noastră numai la bucătărie.

Maria TOACĂ