05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AVEM ACEEAŞI ORIGINE ETNICĂ – SUNTEM ROMÂNI

15 martie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

În a doua jumătate, mai bine zis, la sfârşitul anului curent, în Ucraina se va desfăşura recensământul populaţiei. În primul rând, o să ne numere să vadă câţi am rămas. Apoi ne vor întreba despre vârstă şi studii. Desigur, va fi şi întrebarea despre originea noastră etnică. Cuvântul „origine” înseamnă cine au fost strămoşii noştri. Aici „noştri” înseamnă acei ce se declară azi „români” ori îşi zic „moldoveni”, căci strămoşii noştri sunt unii şi aceeaşi. Cuvântul „etnic” provine de la „etnie”, ceea ce înseamnă o comunitate de oameni ce au aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi locuiesc pe un teritoriu compact. Astfel, cei ce se declară „moldoveni” şi cei ce se numesc „români” reprezintă aceeaşi etnie, fiindcă:

1) au aceeaşi limbă, se întâlnesc şi comunică fără translator. Chiar şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova a recunoscut că există o singură limbă, ştiinţific numită „Româna”;

2) au aceeaşi cultură, atât populară (cântece, dansuri), cât şi clasică (aceeaşi poeţi şi scriitori);

3) trăiesc într-un spaţiu comun – între Nistru şi Tisa, iar frontierele ce-i despart sunt artificiale. 

Deci, la Recensământul din 2013 toţi trebuie să declarăm că avem aceeaşi origine etnică – suntem ROMÂNI.

Presupun că mulţi cititori cunosc puţin despre strămoşii noştri, căci în şcoală aşa ceva n-au învăţat şi vreo carte de istorie a românilor tot n-au citit. De aceea, în rândurile de mai jos voi expune câteva pagini de istorie, unde veţi afla cum se numeau strămoşii noştri.

La începutul erei noi, adică cu două mii de ani în urmă, pe teritoriul cuprins între Nistru, Dunăre şi Tisa, adică acolo unde locuim şi noi, trăiau DACII. Limba lor se asemăna cu cea a albanezilor de azi. Dacii nu aveau scrisul lor şi despre ei aflăm din cronicile grecilor şi romanilor antici. Ei se ocupau mai mult cu vităritul, vânatul, pescuitul, cultivând şi unele plante agricole. Aveau şi zeii lor, la care se închinau. Credeau în viaţa de după moarte... deci, cel mai vechi nume, pe care l-au avut strămoşii noştri este DACII.

În anul 106, Dacia a fost cucerită de oştirile romane, sub conducerea împăratului Traian. Cuvântul „roman” provine de la cuvântul „Roma”, oraş întemeiat cu trei secole până la era noastră. La început, cuvântul „roman” însemna „locuitor al Romei”. Însă peste trei secole Roma devine capitala unui mare imperiu ce stăpânea sudul Europei şi nordul Africii. Acum cuvântul „roman” înseamnă „cetăţean al imperiului, care vorbeşte limba latină – limba locuitorilor Romei”. 

Dacia, cucerită de romani, devine o provincie a imperiului, numită Dacia Traiană. În această provincie s-au stabilit mulţi colonişti romani, care îşi luau terenuri agricole. Aici se aflau şi mulţi oşteni cu familiile lor. Au mai venit mulţi negustori şi meseriaşi ce vorbeau latina. Deci, în acelaşi timp, în Dacia Traiană locuiau şi dacii, şi romanii. Ca să se înţeleagă între ei, urma ca unii să înveţe limba altora. Deoarece romanii erau cuceritori şi stăpânitori, aveau o cultură mai avansată ca a dacilor, a trebuit ca ultimii să înveţe limba latină, ca să poată citi şi scrie, să înveţe, ca romanii, a prelucra metale şi a cultiva plante agricole. Dacii aveau de la cine învăţa limba latină, fiindcă vorbitori ai acestei limbi erau mulţi şi peste tot. Astfel, peste vreo 150 de ani, după ce s-au perindat mai multe generaţii, populaţia provinciei Dacia Traiană vorbea în întregime limba latină, cu toate că unii mai cunoşteau şi cuvinte dace. În acest mod a decurs romanizarea dacilor. Acest fenomen a decurs astfel şi pe teritoriul Franţei şi Spaniei de azi, unde băştinaşii au fost de asemenea românizaţi. De aceea Limba Română se aseamănă cu franceza şi spaniola.

În anul 270 strămoşii noştri se numeau daco-romani sau, simplu, ROMANI. În anul 271 provincia romană Dacia Traiană e cucerită de Imperiul Gotic, care stăpânea pe atunci toată Europa Centrală. Goţii erau strămoşii germanilor de azi şi au dat un nume german locuitorilor provinciei anexate, numindu-i pe strămoşii noştri „volohi”, iar provincia a devenit Volohland, adică Ţara volohilor. Poapoarele ce au venit mai târziu în vecinătate cu volohii îi numeau pe aceştia în mod diferit: volohi – în bulgaria, vlahi – în Serbia, oloh – în Ungaria. Deci, al treilea nume al strămoşilor noştri este VOLOHI, sub care ei au existat vreo 15 secole. Volohii au fost stăpâniţi de goţi vreo 100 de ani, apoi a durat perioada năvălirilor nomazilor ce veneau de la răsărit.

Cea mai veche amintire despre volohi o găsim într-o cronică bulgară, scrisă pe la 1250. În ea se spune cum un prinţ bulgar a încercat să-l ucidă pe unchiul său se era ţar. Încercarea n-a reuşit şi prinţul cu prietenii săi a hotărât să fugă în Polonia. În continuare cronicarul scrie: „Valahii l-au prins şi l-au dat înapoi”. Deci, volohii trăiau între Bulgaria şi Polonia, unde acum trăiesc urmaşii lor – ROMÂNII. La 25 mai, în calendarul ortodox, e ziua Sfântului Ioan Valahul. Deci, unul dintre strămoşii noştri, despre care nu cunoaştem aproape nimic, a devenit sfânt.

În anul 1241 teritoriul locuit de volohi a fost cucerit tătari. Jugul tătăresc a durat până la 1342, când regele Ungariei, Vladislav cel Mare, dorind să-şi extindă hotarele ţării, trimite oaste peste munţi şi îi alungă pe tătari dincolo de Nistru. Ca să conducă teritoriul anexat, regele trimite acolo guvernatori. În părţile noastre este trimis voievodul Dragoş, care trece Carpaţii şi coboară la răsărit de munţi, pe valea râului Moldova, un afluent al Siretului. Aici, în târgul Baia, îşi aşează prima capitală. Dragoş Vodă trimite pe reprezentanţii săi în toată provincia, până la Nistru, să organizeze viaţa paşnică a băştinaşilor. Provincia Ungară astfel întemeiată, obţine numele de Moldova, după denumirea râului, lângă care se afla capitala. Un alt voievod, pe nume Bogdan, în anul 1359, îi alungă pe urmaşii lui Dragoş de la conducerea provinciei şi declară Moldova ţară independentă, el, devenind domn al acestei ţări.

Odată cu întemeierea Moldovei, apare şi cuvântul „moldovean”, care iniţial însemna „locuitor al Moldovei”. Însă moldovenii se deosebeau după grai – cei ce vorbeau limba volohă (română) continuau să se numească volohi, iar cei ce vorbeau limba rusină (ucraineană) se numeau rusini. 

Ileana, fiica lui Ştefan cel Mare, s-a căsătorit cu Ivan cel Tânăr, fiul ţarului Ivan al III de la Moscova. În cronicele moscovite din acele timpuri nora ţarului e numită Elena Stepanovna Voloşanca. Cuvântul „Voloşina” înseamnă fiică de voloh, adică Ştefan Vodă era voloh. Mulţi volohi plecau spre răsărit şi rămâneau să trăiască printre slavii de acolo. Urmaşi ai lor există şi azi în Ucraina şi Rusia, purtând nume de familii Voloşin, Voloh, Voloşciuc, Voloşcenco etc.

Fiii boierilor din Moldova îşi făceau studiile la Roma sau la Paris. Acolo, pe atunci, studiau latina clasică, limba în care s-au scris poezii şi cronici cu multe secole înainte. Ei constată că limba volohă e bazată pe limba latină, care cu timpul s-a dezvoltat, s-a modificat, s-a completat cu cuvinte străine. Adică volohii sunt urmaşii romanilor antici, de la care au şi păstrat această limbă. Întorcându-se în ţară, aceşti fii de boieri devin fruntaşi ai culturii şi vieţii sociale în Moldova. Ei renunţă să se mai numească volohi şi se declară că sunt români. Observăm aici că în decursul dezvoltării limbii volohe de la latină în unele cuvinte sunetul „A” se pronunţă ca „”. De exemplu, angel – înger, pane-pâine. Deci, sunetul s-a schimbat, iar sensul cuvântului – nu. La fel cuvântul „roman” se pronunţa de către volohi „român”. 

Intelectualii din Moldova îi îndemnau şi pe ţărani să renunţe la denumirea nemţească „voloh” şi să se numească toţi „români”. În acest scop au apărut şi cărţi ce conţineau şi cuvântul „românesc”: „Carte românească de învăţătură”, „Crestomaticul românesc” ş.a.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea Moldova lui Ştefan Vodă era împărţită în trei părţi. Partea de est, cuprinsă între Prut şi Nistru, din 1812 era gubernia Rusiei, numită Basarabia. Partea de nord, din 1775, era provincie a Austro-Ungariei, numită Bucovina. Spaţiul dintre Prut şi Carpaţi era ţară independentă, numită Moldova, cu capitala la Iaşi. Tot stat independent era şi Muntenia, ţară cuprinsă între munţi şi Dunăre, cu capitala la Bucureşti. Atât în Moldova, cât şi în Muntenia, volohii erau majoritari. Aceste două ţărişoare au hotărât să se unească într-o ţară mai mare, ca să se poată apăra de duşmani. Era uşor de unit două ţări ce aveau aceeaşi limbă şi aceeaşi religie ortodoxă. Procesul de unire a durat în anii 1859-1862. În anul 1862, şedinţa comună a acestor două parlamente, unite la Bucureşti, a decis unanim că noua ţară unită se va numi România. De aici urma că volohii se vor numi în continuare Români, iar limba lor – Româna. 

Poporul a întâmpinat cu bucurie vestea că trăiesc într-o ţară mai mare. Preoţii în biserică, învăţătorii în şcoli, şi alţi intelectuali explicau volohilor că ei de acum se numesc români şi vorbesc româneşte. Scriitorii de atunci au proslăvit Unirea Moldovei şi Munteniei. Astfel, Vasile Alecsandri a compus poezia „HORA UNIRII” ce a devenit Imnul României:

Hai să dăm mână cu mână,

Cei cu inimă română...

Unde-i unul – nu-i putere

La nevoi şi la durere,

Unde-s doi – puterea creşte

Şi duşmanul nu sporeşte.

Mai târziu, în anul 1881, România devine Regat, avându-l în frunte pe regele Carol I din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen. Pe atunci, aproape toate ţările din Europa erau conduse de regi şi împăraţi.

Mulţi volohi trăiau în provinciile Bucovina şi Transilvania ce aparţineau Austro-Ungariei. Fruntaşii volohilor din respectivele provincii au înaintat o cerere către guvernul de la Viena, ca şi volohii să fie consideraţi tot români, căci şi ei sunt urmaşii romanilor antici şi au tot dreptul să se numească astfel. Conducerea imperiului Austro-Ungar a decis ca în continuare volohii să se numească Români. Numai că lor să li se explice că românii din Austria trăiesc mai bine ca cei din Regat. Acesta era un adevăr pur. Austria pe atunci ocupa al cincilea loc în lume după nivelul de dezvoltare. România însă era mai săracă, fiindcă sute de ani a fost stăpânită şi jefuită de turci până la Marea Unire. Şi aici, preoţii şi învăţătorii explicau volohilor că trebuie să se considere Români. 

În actuala regiune Transcarpatică, care pe atunci aparţinea Austro-Ungariei, există şi în prezent satul Poroşcovo, situat departe de satele româneşti de acolo. O treime din locuitorii acestui sat vorbesc româna, dar s-au declarat volohi la precedentul recensământ din Ucraina din cauză că nimeni nu le-a explicat că volohii acum se numesc Români.

În regiunea Cernăuţi, în satele unde se vorbeşte româneşte şi cândva au fost în componenţa Austriei, locuitorii se declară Români. E vorba de cei din raioanele Hliboca şi Storojineţ. Tot Români se consideră locuitorii din Ţinutul Herţa ce a fost în componenţa Regatului Român. 

Volohii erau majoritari şi în Basarabia, ţinut între Prut şi Nistru, care aparţinea Rusiei ţariste. Şi acolo fruntaşii volohilor au dorit să se numească Români, ca şi cei din România. Însă autorităţile ţariste i-au numit pe volohii de acolo „moldoveni”, deoarece ei au fost cândva cetăţeni ai Moldovei. Însă cetăţeni ai Moldovei au fost cândva şi românii, însă pe aceştia ruşii i-au numit „maloroşi”. Ruşii îi „convingeau” pe acei din stânga Prutului că sunt un popor deosebit faţă de cei din dreapta râului, că „moldovenii” au o limbă de origine slavonă. Astfel, la 1900, cuvântul „voloh” a dispărut din documentele basarabene, peste tot fiind scris cuvântul „voldovean”. Ruşii n-au permis ca volohii basarabeni să se numească Români, ca aceştia să nu se unească cu Românii din Regat.

Observăm că şi în perioada sovietică basarabenii tot au fost consideraţi „moldoveni”. Întâi ruşii, apoi sovieticii, i-au „convins” astfel pe basarabeni, încât unii dintre ei şi azi se consideră „moldoveni”, cu toate că nu aparţin nici Rusiei, nici uniunii sovietice. În Ucraina, sunt vreo 20 de sate în raionul Noua Suliţă şi aproximativ tot atâtea, în regiunea Odesa, unde locuitorii se consideră „moldoveni”. În unele din respectivele localităţi limba română în şcoli este numită „moldovenească”, cu toate că chiar în Republica Moldova în şcoli se studiază Limba Română. Statului ucrainean nu e indiferent cum se vor numi ei la viitorul recensământ al populaţiei – Români sau „moldoveni” şi ar dori, pur şi simplu, ca ei să devină „ucraineni”.

Să declari azi că eşti „moldovean” înseamnă să renunţi la strămoşii, care au trăit pe acest pământ vitregit până în 1342, căci până atunci nimeni nu s-a numit „moldovean”, deoarece încă nu exista Ţara Moldovei. Păstrând şi dezvoltând limba romanilor antici, „moldovenilor” le este ruşine să se numească aşa ca şi strămoşii noştri. Ei şi-au scurtat propria istorie cu mai mult de 1000 de ani. Însă viitorul recensământ le oferă posibilitatea să-şi corecteze greşeala şi să-şi spele păcatul. 

Deci, să nu uităm că avem aceeaşi origine etnică – suntem Români.

Pintilei BILEŢCHI,

s. Boian, raionul Noua Suliţă