11 decembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NUMELE CEL BUN – ÎN VIAŢĂ ŞI DUPĂ MOARTE

21 aprilie 2014 р. | Categorie: Istoria neamului

Ecoul unei minuni

În ultimele două decenii am fost de mai multe ori la Suceava. Şi nu numai în trecere, şi nu numai cu graba, ci deseori am avut plăcerea să-mi port lin paşii pe alei umbroase, să mă pierd prin vestigiile de glorie ale Cetăţii de Scaun, să calc iarba verde din curtea Bisericii Sfântului Ioan cel Nou, despre care ştiam din copilărie că face minuni. Din povestirile bunicii mele Ioana despre miracolele mucenicului, cea mai mare minune pentru mine era pelerinajul ei, de sărbătoarea Sânzienilor, la moaştele acestui sfânt. Oare putea să existe minune mai mare în micul meu univers decât povestea cum a parcurs ea, o fetişcană de vreo 13 ani, pe jos drumul până la Suceava, prin câmpii şi păduri, alături de câteva vecine bătrâne ce umblau în cârjă? Mă chinuiam să înţeleg cum le dădea sfântul puteri să meargă înainte, şi minte să nu rătăcească, cum dormeau ele prin stoguri de fân, îşi spălau dimineaţa faţa cu roua de pe flori… Aşa mi-a trecut copilăria cu visul de a intra în acel mister, numit Suceava, dar nu prin vama de la Siret (de care nu aveam la acea vârstă închipuire), ci prin lunci înflorite, pe poteci umbrite de brazi, printre coline şi pajişti cu turme de mioare…

Când am ajuns prima dată, trecută prin strunga din vamă cu paşaportul în mână, sub privirea scrutătoare a grănicerilor, nu prea credeam în minuni. Totuşi, căutam locuri şi urmele oamenilor trecuţi în nemurire, care mi-au răscolit de atâtea ori dorul de Suceava. Posibil, nu o dată m-am oprit în faţa unei case vechi ascunse între brazi semeţi, atrasă nu numai de arhitectura-i distinctă, ci şi de bustul din faţa ei. Numele celui imortalizat în rigoarea bronzului – Simion Florea Marian, cunoscut mai mult ca folclorist, îmi încălzea inima. Dar, cu toate că mă documentasem din toate sursele accesibile în privinţa acestei bijuterii arhitectonice şi relicve istorice, până nu demult, nu i-am păşit pragul. Mă întreb de ce atât de târziu a sosit acest moment, ancorat într-o zi posomorâtă, cu ceaţă, când parcă nu e iarnă, dar nici primăvară în suflet. Grădina din jurul casei, de care Simion Florea Marian îngrijea cu dragoste şi competenţă de naturalist, aşa cum a osârduit şi în mirifica grădină a creaţiei populare, dormita în amorţire, copacii plantaţi de el scârţâiau bacovian din crengi ostenite, dar şi mult îmbătrânite. Nici un semn ce-ar fi amintit de priveliştea încântătoare cu flori, arbuşti, triluri de păsărele a „celei mai frumoase grădini a neamului românesc”, cum a numit-o scriitoarea suceveană Doina Cernica. Doar imaginaţia mea intuia în umezeala amiezii miresmele butaşilor plantaţi cu un secol în urmă de cel numit la 1882 de Bogdan Petriceicu Hasdeu „singurul etnograf român, deocamdată”. Le simţeam freamătul tainic, în timp ce-şi sorbeau sevele din inima pământului.

Venisem la Suceava cu gândul să hoinăresc singură pe străzi fără nici o destinaţie concretă, fără a-mi deranja cunoscuţii, aşa cum îmi doream de multă vreme. Dar cel puţin la trei doamne le-am răsturnat treburile planificate pentru acea zi. Răceala de afară s-a topit în căldura a două Case, la care m-a condus prietena mea, Doina Cernica. Pe doamna Maria Olar, preşedinta Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” şi farul de veghe al anturajului în care şi-a trăit ultimii ani ai vieţii Octavia Lupu Morariu, văduva celui care a fost prorector al Universităţii din Cernăuţi şi director al Teatrului Naţional din oraşul nostru, o cunoşteam din timpul vizitelor la sărbătorile noastre naţionale din Cernăuţi. Din cartea Doinei „O casă a altei vremi”, precum şi din povestirile dnei Maria aveam o vagă închipuire despre atmosfera în care s-a scurs viaţa celor doi iluştri intelectuali, despre lucrurile de valoare rămase de la ei (mobilier, cărţi, fotografii, manuscrise, tablouri) şi păstrate cu pietate de moştenitoarea testamentară. Dar nici o lectură, nici o imagine din cărţi sau albume nu trezesc emoţiile trăite la trecerea pragului acestei case, când poţi să răsfoieşti un manuscris, să atingi clapele pianului la care a cântat talentata pianistă Octavia Lupu Morariu, să respiri aroma florilor ce-şi prelungesc viaţa şi după stingerea profesoarei, să stai comod într-un fotoliu cu o carte din biblioteca celui care a fost nepotul înţeleptului mitropolit al Bucovinei, Silvestru Morariu Andrievici, fără teama că nu se poate să te atingi de cutare sau cutare obiect.

Aura Casei „Simion Florea Marian”

Dar până a îmbrăţişa cu privirea averea moştenită de dna Maria Olar, în acea zi am trecut pragul unei case mult mai vechi şi mai încărcate de istorie, în faţa căreia, după cum am notat la începutul acestor confesiuni, m-am oprit nu o dată. La sigur, aş fi întrat mai înainte dacă aveam cunoştinţă de stăpâna ei – fiinţa care îi menţine duhul de odinioară, redându-i, după mai bine de o sută de ani de la moartea stăpânului, o nouă respiraţie. Deja de douăzeci şi patru de ani, străjerul acestui monument arhitectural-istoric, adică directoarea Casei Memoriale „Simion Florea Marian”, este muzeograful dr. Aura Brădăţan, generoasa doamnă de la care a ajuns la redacţia noastră romanul lui Dragoş Vitencu „Scrisori de la Dumnezeu”, precum şi alte volume îngrijite de ea, inclusiv „Botanica poporană română” a lui Simion Florea Marian. Menţionăm că în 2012, imediat după apariţia primului volum din cele trei proiectate, editoarea a dobândit cea mai înaltă recunoştinţă ştiinţifică – Premiul Academiei Române.

Din informaţia adunată despre vasta-i activitate de cercetare ştiinţifică, de editare a manuscriselor renumitului folclorist şi etnograf mi se conturase imaginea unei doamne rigide, interiorizate în colbul „cronicelor bătrâne”. N-am dat greş doar în privinţa ochelarilor. Or, şi-a scurs ochii lucrând asupra manuscriselor Botanicii (le-a studiat, le-a comentat, le-a adus la lumina tiparului aşa cum şi-a dorit, însă n-a reuşit să le definitiveze S. F. Marian, lăsând pe masa de scris 12 volume cu 5.942 de file scrise pe o singură parte). Dincolo de ochelarii, ce cu trecerea anilor îşi măresc dioptriile, Aura mi-a apărut ca o fetişcană, războinică, maximalistă, gata să se ia la trântă cu toţi care îi încurcă iţele. „Stau după gardul meu, îmi văd de treburile mele”, mi-a spus, deschizând parantezele asupra diversităţii obligaţiilor asumate – de la punerea în ordine a imensei moşteniri a lui Simion Florea Marian, până la îngrijirea grădinii, păstrarea intactă a Casei memoriale şi teritoriului aferent, reparaţia gardului…

Respirând aerul încăperilor, unde familia preotului, profesorului, etnografului S. F. Marian a trăit un sfert de veac, iar moştenitoarea, fiica sa Maria a donat-o în 1974 Consiliului Judeţean Suceava, am rugat-o pe dna Aura să facem o călătorie în timp. Providenţial mi s-a părut faptul că ea a primit premiul Academiei Române, pentru munca depusă în Casa unui membru al acestei prestigioase instituţii. Doar Simion Florea Marian a fost cel mai tânăr membru al Academiei Române (la vârsta de 34 ani, secţiunea istorie), iar Casa supravegheată de dr. Aura Brădăţan folcloristul a cumpărat-o pe Premiul Academiei, primit în 1884 (la vârsta de 37 ani) pentru lucrarea „Ornitologia poporană română”, adică este unica, renumita casă câştigată cu condeiul. N-am ispitit-o pe dna Aura ce-a cumpărat ea pe premiul primit acum doi ani, căci avea lucruri mult mai interesante de a-mi povesti şi nu i-ar ajunge zeci de ani pentru tot ce-ar avea de spus despre viaţa şi tezaurul rămas de la Simion F. Marian:

„Pe suma de patru mii de lei, provenită din premiul acordat de Academia Română, a fost cumpărat terenul aferent şi acest imobil, construit la începutul sec. XIX şi care a aparţinut iniţial moşierilor din familia Kapri. Din aceşti bani s-au efectuat şi lucrările de restaurate, căci clădirea era într-un hal mare de degradare. Restaurarea a fost făcută de un antreprenor evreu, respectându-se neabătut indicaţiile stăpânului. După renovare, părintele Marian a cumpărat mobila ce o vedeţi şi astăzi, şi-a adus aici familia de la Siret, găsindu-şi locul liniştit pentru preocupările ştiinţifice, profesorale şi întru binele comunităţii. Locuia chiar în centrul Sucevei, aproape de Liceul „Ştefan cel Mare”, unde a fost profesor, foarte aproape de Biserica Sf. Nicolae, unde slujea din când în când. Casa familiei Marian se transformase într-un adevărat centru cultural. În această sufragerie (acum sala principală de expoziţii) erau primiţi oaspeţii, a poposit şi Mihai Eminescu, iar prin cămăruţa de trecere (acum uşa e camuflată) se intra în bucătărie, unde se fierbeau oale cu sarmale preferate de Sadoveanu. Cu un singur salariat, adică cu leafa de profesor a lui S. F. Marian, familia nu îndura lipsuri, îşi permitea să ţină bucătăreasă, dădacă la copii, grădinar care îngrijea de livadă. Plus la acestea, profesorul cheltuia mult pe expediţiile folclorice prin Bucovina şi întreaga Ţară, năimind fotografi de la Viena. Drept că era cunoscut ca un om foarte modest, ducea un trai auster, puţini ştiu că a umblat ani întregi cu aceeaşi haină, sub formă de sutană, tot surplusul de bani donându-l pe şcolarizarea copiilor sărmani. A contribuit mult în a ajuta tinerii talentaţi cu burse prin Societatea „Şcoala română”. El a împiedicat jaful de la Cetatea de Scaun a Sucevei când se fura piatra din temelie, aducând arhitecţi pentru a o salva, a înfiinţat primele clase în care se învăţa în limba română în perioada ocupaţiei austriece, a dat identitate culturii populare, lăsând cea mai mare arhivă de documente din Bucovina”.

În 1932, la 25 de ani după moartea eruditului bucovinean, pe clădire a fost montată o placă de marmură neagră cu textul: „În această casă „câştigată cu condeiul” a trăit şi a lucrat Academicianul Simion Florea Marian (1847-1907), care a cules şi a studiat roadele înţelepciunii şi simţirii poporului român”. Însă Casa, ca şi locatarii ei, cutremurată de furtunile transformărilor socialiste, a trecut prin dureroase drame până a deveni parte a Muzeului Bucovinei. Aura Brădăţan a preluat-o în anul 1990, când se căuta o „fată harnică şi cuminte”, care să nu încurce şi mai rău lucrurile, pentru a pune la punct un fond „greu încurcat”. A acceptat oferta plângând, cu inima frântă, căci se simţea bine la locul ei acolo unde lucra, la Stupca. Vreo zece ani nu s-a atins de manuscrise, crezând că vor veni specialişti mai competenţi, din Bucureşti, din Iaşi… Şi ei au venit pentru două-trei zile, plecând speriaţi când au înţeles ce muncă colosală îi aşteaptă. De sacrificii, de dragoste, migală, pedantism, apoi de umilinţă în căutarea finanţelor pentru editarea manuscriselor recuperate a fost în stare doar Aura Brădăţan, care tremură pentru orice colţişor, pentru orice capăt de aţă şi petic de hârtie din această casă:

„În 1974 s-a stins din viaţă ultima născută în familia Marian, fiica Maria. În acelaşi an a murit şi soţul ei, distinsul profesor inginer Mihai Cărăuşu, singurul care cunoştea manuscrisul Botanicii în amploarea lui (soţii s-au născut şi au decedat în acelaşi an). Unicul lor fiu, s-a pierdut în prizonieratul din Siberia, după al doilea război mondial. Neavând urmaşi direcţi, soţii au donat casa, dar înainte de aceasta, autorităţile comuniste, considerând că trăiesc în prea mare lărgime, i-au forţat să primească în chirie câteva familii. În cele două războaie mondiale casa a fost ocupată de nemţi, apoi de ruşi, mai puţin dezastru rămânând după trecerea nemţilor. După ocupaţia ruşilor multe lucruri s-au distrus, multe n-au putut fi recuperate. Ca prin minune, în bucătărie şi camera din spate în care s-au pomenit izolaţi, Maria şi Mihai Cărăuşu au păstrat biblioteca, fondurile de documente istorice, bogata corespondenţă, colecţiile înregistrărilor din tezaurul folcloric, fotografii, reviste, ziare – toate în număr de mii şi mii. Şi pisicile ce le vedeţi torcând pe vatră în bucătărie sunt urmaşele neamului motanilor casei. E fascinantă munca cărturarului, care n-a avut la îndemână calculator, aparat de fotografiat, xerox, reportofon. Fiul său Liviu, doctor în litere şi filozofie, a încercat să-i ducă opera la un final fericit, s-o tipărească cu ilustraţii… Dar nu i-a îngăduit nevoile şi vremea”.

Dr. Aura Brădăţan, plătind cu propriile vederi descifrarea manuscriselor, s-a bucurat de mai multă îngăduinţă din partea nevoilor actuale, definitivând, la peste un secol de la elaborarea ei, această neasemuită comoară, cele trei volume ale Botanicii, aşa cum şi le-a dorit Simion Florea Marian. N-o oboseşte atât munca istovitoare, cât efortul de a scoate la lumină şi a face cunoscută opera lui Simion Florea Marian, de a obţine fonduri europene pentru restaurarea Casei memoriale în stilul ei original, dar nu cu dependinţe destinate comerţului cum doresc unii. Insistă asupra acestui detaliu foarte important, deoarece Casa este unicul imobil cu destinaţie de locuinţă din Suceava, care se păstrează intact cum a fost în timpul vieţii cărturarului, unde el şi-a trăit 25 dintre cei mai rodnici ani. Fiul său Liviu scria: „Câţi trecători întârziaţi, întorcându-se de la locurile de petrecere şi veselie deşartă, vor fi zărit târziu noaptea geamul luminat de la casa părintelui Marian? Şi câţi din cei ce ştiu ce lucra vor fi înţeles ce e munca şi cum se câştigă numele cel bun în viaţă, pe care nu-l va înghiţi groapa odată cu trupul de ţărână?”.

Nu ştiu dacă astăzi cunoaşte cineva mai bine decât Aura Brădăţan ce înseamnă munca eruditului părinte Marian. N-a fost niciodată la Cernăuţi, în ţinutul unde mentorul ei avea multe neamuri. „Aşa le-a rânduit până acum Dumnezeu”, crede ea, sperând că va veni şi vremea când îşi va putea permite un respiro. Redând doar o mică parte din tot ce am văzut şi am admirat în universul ei, mă gândesc cât de mult are nevoie şi Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi de o Aură şi cât de necesar ar fi ca responsabilii de această Casă să înveţe de la doctorul în ştiinţe şi gospodina Aura Brădăţan, să împrumute măcar o fărâmă din dragostea şi sacrificiile muzeografului din Suceava.

Maria TOACĂ