18 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA ALTARUL NOSTRU DE SFINŢI

29 aprilie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Printre cei care au venit la 1 aprilie, de Ziua Eroilor, să aprindă o lumânare în neuitare, care veghează la altarul nostru de sfinţi din poiana Varniţei, de la Fântâna Albă, l-am întâlnit şi pe tânărul pedagog, Constantin BOSTAN din s. Iordăneşti, profesor de fizică şi astronomie la Liceul „M. Eminescu” din Carapciu. L-am observat fluturând Tricolorul la Troiţa, înălţată întru glorificarea victimelor neamului românesc. 

 „Sunt fericit că am avut posibilitatea azi să aprind o lumânare la altarul nostru de sfinţi, fiindcă anul precedent am avut ore şi n-am putut fi prezent la parastasul de pomenire al eroilor. Ar fi dorit să vină cu mult mai mulţi profesori şi elevi, însă nu li s-a permis să anuleze lecţiile. Şi prietenul meu, profesorul de istorie şi geografie, Ion Tovarniţchi, cel care ţine mereu vie în conştiinţa discipolilor candela memoriei martirilor sacrificaţi pentru Neam, a dorit să vină cu elevii şi cu Tricolorul, cum o face de obicei, dar a avut lecţii”.

 Consider că 1 aprilie, în toată Bucovina noastră împătimită, ar trebui să fie declarată zi de doliu, iar elevii şi dascălii, cel puţin din şcolile de pe Valea Siretului, să fie prezenţi la această lecţie crudă a istoriei, măcar  o oră-două, cât durează recviemul. Ar fi cea mai bună lecţie de istorie, ţinută vreodată, când copiii, chiar de la cei mai mici, de la grădiniţe, ar afla pe viu despre  tragedia buneilor şi străbuneilor, care şi-au jertfit tinereţea pentru Libertate, Grai şi Neam, pentru ca de micuţi să fie educaţi în spiritul patriotismului, ca în inima lor să încolţească acel sentiment de demnitate naţională, pentru care s-au sacrificat eroii neamului nostru.

„Sunt sigur, nu s-ar întâmpla nimic, dacă în această zi lecţiile de istorie, limba română se vor desfăşura nu în aula şcolară, ci aici, pe fărâma aceasta de pământ, sfinţită prin sângele martirilor români, măcelăriţi cu cruzime şi fără milă doar pentru unica vină de a fi români liberi în ţara lor de dor. Clar lucru, nu toţi profesorii sunt la ore, însă sunt şi dintre acei care au frică să vină aici cu Tricolorul în mână sau, cel puţin, în suflet. În primi ani de deşteptare naţională, prin’ 90, veneam aici mai des cu elevii, când încă nu era paraclisul, nici troiţa, ci doar câteva cruci. Organizam parastase, aprindeam lumânări şi ne rugam pentru odihnirea sufletelor chinuiţilor. Acum altă făină se macină la moară. De când conducerile raionului se ocupă de organizarea comemorării eroilor români, nu  „bucovinenilor”, cum e scris pe plăcuţa monumentului simbolic, căci aici şi-au găsit tragica moarte doar românii care au dorit să se unească cu fraţii şi rudele din România, oameni vin tot mai puţini şi nici să ia cuvântul fără permisiunea puterii, care ne conduce nu unde dorim noi să fim, dar unde vrea ea, tot nu li se dă voie. Personal, nu cunosc nici un ucrainean, care să fi decedat aici. Românii, sărmanii, au dorit să plece în Ţară, căci ştiau ce-i aşteaptă dacă rămân în Bucovina „eliberată” de bolşevici”.

Când se va trezi conştiinţa naţională a fiecăruia dintre noi? Unde sunt liderii, demnitarii care ne reprezintă? De ce au frică să spună în glas că doar martirii neamului românesc şi nu ai altor etnii bucovinene, au fost aici îngropaţi de viu?

„Trebuie să spunem adevărul în faţă. Norocul nostru e că mai avem câţiva preoţi, care fac lucrul acesta sfânt pentru noi toţi acei cu frica în sân. Unui preot nu i se refuză atât de uşor ca unui profesor, de aceea urmează să ia iniţiativa în mâini. Personal ştiu ce înseamnă să lupţi pentru Grai, pentru Neam. Fiind student la Universitatea din Tiraspol, am trecut printr-o situaţie asemănătoare cu cea actuală din Crimeea, fiind acela care am adus valize cu cărţi româneşti, am insistat să scriem la şcoală cu caractere latine, nu în chirilică. În momentul, în care la începutul anilor’ 90 ai secolului trecut am avut o Societate „M. Eminescu” cu lideri şi membri deşteptaţi de un avânt naţional profund, unde este ea astăzi? Probabil ne mănâncă acel virus distrugător de societate – mărul discordiei. Ne mai omoară indiferenţa unor persoane care vor să conducă, dar nu se pricep cum trebuie s-o facă. Lumea e atât de frumoasă la suflet şi, totodată, atât de urâtă. Dar nu trebuie să ne descurajăm, ci să învăţăm a citi printre rânduri. Să ridicăm vocea atunci când trebuie, să plecăm capul când e nevoie”.

Dar nu prea mult stăm în genunchi?

Nicolae Iorga afirma că un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil  care nu-şi cunoaşte părinţii. În prezent, cel mai dureros e că odraslele noastre nu studiază istoria românilor sau învaţă o istorie falsă.

„Istoria românilor nu se studiază în şcoală. Ce-i drept, a fost cândva un curs facultativ. Acum nu mai există nici acesta. Copiii învaţă la lecţiile de istorie că românii sunt „ocupanţi”, iar sovieticii „eliberatori” şi doar un profesor ca Ion Tovarniţchi şi unul neînfricat ca mine protestează şi spune adevărul. Dacă am avea mai multă demnitate naţională pentru a ne apăra drepturile, cum au ungurii, indiferent în care ţară trăiesc, am obţine şi noi cele dorite şi mult râvnite. Căci dacă am lăsa frica la o parte, mai ales noi, profesorii, şi am protesta în faţa nedreptăţilor, neadevărului, nu se va întâmpla nimic rău, numai bine şi în folosul nostru. Însă, din păcate, nu avem sânge unguresc, suntem prea loiali faţă de conducere, prea ne lăsăm moale, să se şteargă picioarele de noi cine doreşte, de aceea am suferit şi încă suferit mult. În contextul integrării în marea familie europeană aş spune că o asemenea suspiciune e o insultă directă la adresa românilor, căci personal nu consider că am fost „eliberaţi”, ci ocupanţi. Şi-apoi de cine să fi fost „eliberaţi” de Ţară, de Neamul Românesc şi de Grai? Trebuie să învăţăm să ne apărăm singuri drepturile. Să ne creştem odraslele cu dragoste de Limbă, să cunoască istoria neamului, căci cine nu ştie trecutul, nu are viitor. Şi România, desigur, cu toate că în ultimul timp îi simţim mai pronunţat sprijinul, urmează să aibă mai mult curaj pentru a face declaraţii directe şi concrete pentru protejarea  etnicilor români din provinciile istorice ale Ţării”.

Politicianul rus Vladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal-democratic din Rusia, și-a exprimat opinia, în timpul unei emisiuni la postul televiziunii de stat al Federației Ruse, declarând că unica soluție pentru „liniştirea” Ucrainei este cedarea teritoriilor străine pe care le-a obținut de la Polonia, Ungaria și România. Mai mult ca atât, el s-a adresat guvernelor respectivelor ţări cu propunerea: „Polonia să ia regiunea Lviv şi celelalte ce îi aparțin, Ungaria să ia Transcarpatia, iar România - Basarabia și Bucovina, Transnistria – să revină Rusiei,  căci e pământ rusesc, la fel precum şi Alaska”.

„Împărţirea lumii e politica marilor puteri, astfel precum s-a procedat în 1939, când s-au dezbinat popoare, care apoi au avut de suferit.”.

În prezent se discută mult despre statutul limbii ruse ce e posibil să fie a doua limbă oficială în Ucraina, însă mai puţin, aproape deloc, despre  situaţia limbilor celorlalte minorităţi.

„Cel mai neplăcut şi dureros este că nu ştim să ne păstrăm valorile naţionale, identitatea, dar din an în an suntem tot mai puţini, în consecinţa înstrăinării copiilor de limbă, de tradiţii. Dacă în familie mama şi tata sunt români, vorbesc româna, iar odrasla învaţă într-o altă limbă, străină, atunci ce putem cere de la acest copil, rupt de la rădăcinile străbune, el nu-şi va iubi şi nici preţui nicicând Graiul Matern. În acest caz nu ne poate proteja nici o lege, cât de bună şi cât n-ar fi ea în favoarea noastră.

Sunt profesor de fizică şi astronomie. Încerc să „citesc” în stele viitorul. Suntem foarte mici şi cu o perspectivă până ce plângătoare, însă trebuie să ne amintim întotdeauna că pasărea Phoenix s-a renăscut din scrum. N-aş dori să fim români doar pe scenă, numai prin cântec şi dans, ci prin însăşi existenţa noastră de zi cu zi. Urmează să dăm dovadă de mai mult curaj şi îndrăzneală. De altfel, când venim să-i comemorăm pe martirii neamului, masacraţi aici, la Varniţa, să-i deplângem sincer  şi să aprindem o lumânare, ca memoria lor să rămână mereu vie în sufletele noastre, să nu fie o făţărnicie, cu manifestări pompoase, căci ei au nevoie doar de un clopot şi o cruce. Să nu uităm că jertfa lor ne înalţă, e un exemplu viu de devotament, iubire şi sacrificiu în numele Libertăţii, Credinţei şi Dăinuirii”.

Felicia NICHITA-TOMA