15 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

A FOST ODATĂ ŞI MUNCA LĂUDATĂ…

1 mai 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Vă mai amintiţi cât de plăcut ne mângâia auzul glumele lui Ion Creangă din ale sale Amintiri din copilărie, mai ales vorba ceea grozavă despre sărbători, spusă de ghiduşarul povestitor prin gura unei babe: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, dar şi atunci să fie praznic şi nuntă”. Am evocat această nevinovată dorinţă, vrednică să apară în mod firesc în gândul oricărui om, dar nu numai pe sub pana ascuţită a lui Creangă al nostru, pentru că e 1 mai – sărbătoarea internaţională a muncii. E ziua de care generaţiile mai în vârstă îşi amintesc ca de o pompoasă manifestare comunistă, marcată de mult fast, deşi puţini îi cunoşteau adevărata origine.

E paradoxal că atât de temeinic a prins rădăcini acest 1 mai, ca zi a muncii, în spaţiul postsovietic, deşi ne vine din America şi n-are tentă comunistă. Istoria sărbătorii cu steaguri roşii începe din 1872, când circa 100 de muncitori din New York au demonstrat, cerând reducerea timpului de muncă la 8 ore, iar la 1 mai 1886 sute de mii de protestatari au manifestat pe tot teritoriul SUA. Cea mai mare demonstraţie a fost la Chicago, în timpul căreia au avut loc ciocniri sângeroase între poliţie şi muncitorii răzvrătiţi. Patru protestatari au fost împuşcaţi, mulţi au căpătat traume serioase. S-au înregistrat victime şi din partea poliţiei, din care cauză şapte sindicalişti au fost condamnaţi la moarte. Mai târziu s-a dovedit nevinovăţia celor executaţi, iar Congresul Internaţionalei Socialiste a declarat 1 mai, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ca Zi Internaţională a Muncii.

Un moment interesant în toată această istorie e că în America Ziua Muncii nu se sărbătoreşte la 1 mai, ci la 1 septembrie. În estul Europei, însă, în toate fostele ţări comuniste 1 mai era asemănător Paştelui creştinilor. De la mic la mare, care de voie, care de nevoie, cetăţenii sovietici ieşeau să-şi defileze fericirea de a avea dreptul la muncă, purtând steaguri roşii, portretele conducătorilor, pancarte cu sloganuri mobilizatoare. Cinstea de a le purta se acorda fruntaşilor în întrecerea socialistă, activiştilor de partid şi obşteşti. După paradă, de obicei, poporul se strângea la iarbă verde, relaxându-se şi onorându-şi dreptul la odihnă. Numai cei care aveau un petic de grădină nu se abăteau de la esenţa sărbătorii, consacrându-se muncii şi în această zi, căci în celelalte trebuiau să trudească în folosul statului şi al societăţii.

Ziua de 1 mai era sărbătoarea tuturor, doar toţi am fost odată oameni ai muncii, chiar şi cei care trăiau pe spatele muncitorilor şi ţăranilor. Şi ne mândream cu aceasta, ştiind încă de la bunicii Marx şi Engels că munca l-a creat pe om, iar de la Darwin cunoaştem amănunte mai concrete cum s-a întâmplat această nemaipomenită minune. Adică, cum a decurs evoluţia transformării maimuţei în om, datorită faptului că într-o bună zi un cimpanzeu sau altă specie din familia acestuia a căzut din copac şi şi-a frânt coada. Revenind de la preistorie la timpuri mai apropiate, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor cu momente din timpurile când munca era la mare onoare. Pretutindeni se dădea lupta pentru rezultate înalte şi calitate superioară … Cei mai de vază fruntaşi ai producţiei, raţionalizatori, inventatori, îndrumători ai tineretului se învredniceau de ordine şi medalii, printre cele mai importante numărându-se ordinele „Drapelul Roşu de Muncă”, „Lenin”, „Gloria de Muncă” de gradele I, II şi III. Cine aduna toate cele trei grade ale „Gloriei de Muncă”, primea titlul de Erou al Muncii. Veteranii şi eroii muncii erau oameni văzuţi, lăudaţi, ridicaţi la tribune de sărbători… Cu legitimaţia de veteran sau de cavaler al ordinului „Lenin”, ei puteau să cumpere în afara rândului un kilogram de salam sau alte produse alimentare, când apăreau în vânzare, iar eroii se bucurau de favoruri şi mai mari, având dreptul să se trateze în policlinici şi spitale speciale, destinate funcţionarilor de partid de rang înalt. Tineretul urma exemplul tovarăşilor mai mari, preluând de la ei experienţă, învăţând să muncească pentru „înflorirea ţării” şi „un viitor luminos”. De mare respect se bucurau dinastiile de muncă. Ca tinerii cititori să nu le confunde cu clanurile de astăzi (dacă tata e milionar, apoi fiul e miliardar, dacă tata e ministru, fiul e aburcat şi mai sus), se cer unele explicaţii. Dinastiile glorificate în perioada sovietică se compuneau, bunăoară, din mineri, plugari, mecanizatori, şoferi etc. Dacă bunicul a ţinut plugul de coarne sau nicovala în mână, iar nepotul a ajuns tractorist se considera că în acea familie există o dinastie demnă de urmat. Făţiş, nu se tolera nepotismul, nu-mi amintesc ca odraslele secretarilor de partid să fi fost promovate la funcţii înalte în stat. Dimpotrivă, nu se permitea să lucreze în aceeaşi structură rude apropiate, dacă una din ele ocupa vreun post de conducere.

N-am motiv să plâng după acele timpuri, de rând cu nostalgicii care mai ies şi astăzi la 1 mai să defileze în stradă cu simbolurile comuniste din epoca „muncii glorioase”. Mai ales că îmi este bine cunoscută şi o altă îmbinare de cuvinte – „lagăr al muncii”. Din fericire, fac parte din generaţia care n-a trecut, ci numai a auzit sau a citit despre suferinţele oamenilor supuşi corecţiei comuniste prin muncă forţată. Însă şi mai târziu, când stalinismul a fost condamnat parţial, imperiul sovietic nu se deosebea de un imens lagăr al muncii. Mi-am amintit de această sărbătoare roşie nu pentru că mă leagă ceva deosebit de ea, ci ca să mă dumeresc ce sărbătorim noi astăzi. Dacă admitem că Darwin avea dreptate şi am provenit de la maimuţă, devenind oameni în procesul muncii, apoi, după „cinstea” de care se bucură astăzi munca, ar trebui să ne transformăm din nou în maimuţe. E curios că în Ucraina se mai ţine această sărbătoare, în pofida perimării ei absolute. S-ar cuveni deja s-o punem  la naftalină, deoarece în societatea noastră munca şi-a pierdut definitiv onoarea de odinioară. Altfel răsună până şi proverbele consacrate muncii. Numai proştii cred astăzi că cine nu munceşte acela nu mănâncă sau cine lucrează şi tace, mai multă treabă face. În orice caz, au dispărut sloganurile care-l ridicau în slăvi pe omul muncitor, iar odată cu ele şi rostul muncii ca sursă de viaţă îndestulată. Acum se spune că prostul munceşte, iar lenea priveşte, sau cine se scoală mai dimineaţă, nu ajunge mai departe, ci umblă obosit toată ziua.

Maria TOACĂ