14 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ACUM FRAŢII UCRAINENI AU NIMERIT ÎN PIELEA NOASTRĂ, A ROMÂNILOR, ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ

9 mai 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Alarmaţi de evenimentele dramatice din sudul şi estul Ucrainei, pe care le reflectăm în fiecare număr de ziar, şocaţi de cruzimea cu care extremiştii proruşi îşi omoară, în torturi îngrozitoare, fraţii, mă ducea gândul că oamenii, în deosebi abonaţii noştri, s-au săturat până peste cap de respectivele informaţii privind războiul civil din această parte a Ucrainei, pe care Rusia o consideră  teritoriu propriu, dorind să „reînvie” fostul imperiu sovietic. Deşi am rămas puţin decepţionată, aflând cu cât interes citesc conaţionalii despre aceste tragice evenimente. Evident, românii noştri bucovineni, precum şi unii ucraineni vârstnici, încă n-au uitat cât amar şi durere le-au adus, câte vieţi omeneşti le-au răpit  „eliberatorii” ruşi. N-a uitat nici voloceanul Nicolae ONOFREICIUC al lui Ştefan, care urmăreşte cu atenţie războiul din estul Ucrainei.

„Vă mulţumesc pentru „ZORILE  BUCOVINEI”, că faceţi un ziar atât de interesant, că scrieţi de problemele şi durerile românilor, că nu vă temeţi să spuneţi adevărul. Citesc cu interes totul ce scrieţi. Şi-apoi urmăresc sângeroasele evenimente din Doneţk, care, se pare, nu mai au sfârşit. Puterile  mari se luptă între ele, iar poporul sărman suferă. Situaţia ucrainenilor e aproape similară cu acea a românilor nord bucovineni în 1940 şi în 1944, când pământurile istoricei Bucovine, ale vechiului regat românesc, au fost cotropite de iscoadele sovietice, de Rusia, care îşi extindea  imperiul. Acum fraţii noştri ucraineni au nimerit în pielea noastră, a românilor, înstrăinaţi de Ţară. Când armata română nu putea acţiona,  urma să părăsească ţinutul bucovinean românesc din moşi strămoşi, trebuia să se retragă conform înţelegerii celor trei mari puteri – America, Rusia şi Anglia. În prezent, în sudul şi estul Ucrainei e aceeaşi situaţie – rusul pune laba şi acaparează noi teritorii, cu toate că nu toţi locuitorii regiunilor estice doresc alipirea la Rusia. Chiar mulţi ruşi din Crimeea, mai ieri adepţi ai Rusiei, gustând din viaţa bună, adusă de moscali, din raiul lui Putin, doresc să fie iarăşi cetăţeni ai Ucrainei. Iar noi, de atât amar de vreme, suntem deprinşi cu jugul”.

Nicolae ONOFREICIUC, născut în 1935, avea doar 9 ani, când au  năvălit, a doua oară, în Ţară, „eliberatorii”. Ca şi acum tătarii din Crimeea, cei mai fruntaşi români bucovineni, majoritatea intelectualilor, au fost nevoiţi să părăsească casele pentru a se salva de urgia sovietică. Iar mulţi dintre acei care n-au reuşit s-o facă sau n-au dorit să-şi lase vetrele străbune, au fost deportaţi, împuşcaţi, întemniţaţi, distruşi fizic şi spiritual.

„Când veneau ruşii în 1940, românii din toate satele părăseau gospodăriile şi fugeau. La 26 martie ne-am dus şi noi la gară la Chiciura, unde era lume de pe lume, încât se urcau şi deasupra, pe vagoane. Parcă era sfârşitul lumii, iar iadul coborâse pe pământ. Turna o ploaie cu zăpadă şi eram uzi leoarcă şi îngheţaţi de ne clănţăneau dinţii în gură şi ne scuturau toate frigurile. Din cauza aglomeraţiei şi a oamenilor ieşiţi parcă din minţi de frica ruşilor, care se căţărau prin geamuri şi pe scări, trenul nu putea porni din loc.  Era un ger cumplit, încât îngheţase îmbrăcămintea udă pe noi. Atunci tata, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus: „Ne întoarcem acasă. Dacă ne-a fi sortit să murim, fie voia Celui de Sus. Am venit acasă. A nins vreo patru zile şi era o vijelie de se prăpădea pământul. Fiindcă drumurile satului erau înfundate, căci la 1 aprilie zăpada era  de vreo doi metri, soldaţii ruşi veneau pe deal, prin grădini, slăbănogi şi zdrenţuroşi, plini de păduchi. Dacă mai stăteau la Prut măcar o zi, mureau de foame.  Iar când ne-au „eliberat” sovieticii a doua oară, în 1944, la 28 iunie, când „ne-au fericit” cu prezenţa, a turnat o  ploaie torenţială şi era o întunecime de-ţi părea că a sosit sfârşitul lumii”.

Şi-apoi Apocalipsa într-adevăr sosise pentru mulţi patrioţi români, care nu şi-au trădat Ţara. Au venit zilele negre pentru bucovinenii înstrăinaţi de Patria lor istorică. Au început represiunile, deportările în Siberia de gheaţă, în stepele  sterpe ale Kazahstanului, la munci silnice în lagărele morţii din Onega, Karelia, în minele din Donbas  etc., mulţi fiind împuşcaţi şi exterminaţi în gulagurile şi închisorile staliniste.

„ Călăii bolşevici n-au reuşit bine să-şi instaleze puterea pe pământul României, că au început deportările oamenilor, cărora li se lua averea, pământul. Şi cu toate că erau lăsaţi săraci lipiţi pământului, căci li se fura până şi ultima bucăţică de la gură, românii erau impuşi să dea anual statului sovietic cota de pâine obligatorie, carne, ouă, lapte, împrumut în bani. În caz că bietul om nu reuşea să se achite, era judecat şi întemniţat. Şi-apoi slugoilor regimului stalinist, „stribocilor”, le era puţin ca oamenii să dea la stat bunuri odată în an, veneau de le luau în fiecare trimestru.  Localnicii trecuţi în serviciul diavolului de la răsărit, „stribocii”, umblau cu raza şi prindeau tineri, ducându-i forţat la munci silnice.  Ziua erau „striboci”, veneau să vadă unde se ascund „banderoii”, aşa le spuneau partizanilor, adică românilor care se împotriveau să se supună puterii sovietice, iar noaptea  deveneau hoţi. Umblau câte 10-12 „striboci” pe la casele gospodarilor şi-i prădau. De frică, sătenii nici nu dormeau, ci băteau din nişte fiere să răsune în toată localitatea, să ştie hoţii că lumea veghează. Dacă slugoii deschideau uşa cuiva ziua, omul trebuia să fie cu ochii în patru şi să se aştepte că vor sosi la noapte, iar hoţii nu întârziau să vină. Astfel l-au prădat şi pe Chihuţă, un bătrânel mic de statură şi slăbuţ, dar sprinten şi descurcăreţ. Când a observat că „stribocii” sapă lângă talpa casei, ca să poată intra, bătrânul era în casa cea mare, cu sapa pregătită, şi când unul din hoţi a dat bârnele la o parte şi a încercat să intre, i-a tăiat mâna. Acela a ţipat îngrozit şi a spălat putina. Însă, neputând suporta durerea, a mers la medic. Ceilalţi bandiţi au reuşit să intre în casă, au furat tot ce-au găsit, l-au snopit în bătăi pe Chihuţă, i-au dezbătut dinţii, sfârtecat gura şi i-au fărmat capul ca să moară, să nu poată spune nimic. Însă el nu numai că şi-a revenit, ci  a avut şi îndrăzneala  de a-i denunţa pe „striboci”. La început cei de la organele din Cernăuţi nu le dădeau crezare oamenilor, spunându-le să se înţeleagă între ei. Dar cu cine puteai să te înţelegi, dacă primarul şi toată conducerea satului era de partea „stribocilor”,  îi prădau împreună pe săteni. Apoi cei din regiune au cercetat cazul, l-au prins pe hoţul cu mâna tăiată şi încă pe vreo 11 „striboci”, le-au luat armele, i-au judecat şi întemniţat”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)