ACUM FRAŢII UCRAINENI AU NIMERIT ÎN PIELEA NOASTRĂ, A ROMÂNILOR, ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ II

Nicolae ONOFREICIUC din Voloca, raionul Hliboca (Adâncata)  e îngrozit de violenţele din estul şi sudul Ucrainei, de cruzimea cu care liderul de la Kremlin încearcă să „reînvie” fostul imperiu sovietic. Or, nu dă, Doamne, să se întâmple una ca asta, fiindcă îi stăruie încă foarte vii în memorie vremurile de vărsări de sânge nevinovat, când  diavolul din Răsărit a „eliberat” pământurile ţinutului bucovinean. Cât au avut de suferit românii, înstrăinaţi de glia străbună!

„Eram în clasa I-a, când ne-au „eliberat tovarăşii”. Era mare necaz. Au fost distruşi toţi gospodarii, care nu s-au refugiat în Ţară. Nu era pâine, sare, chibrituri. În clasa a doua  am început să învăţăm de acum la ruşi, cu învăţători evrei, căci aproape toţi intelectualii români se refugiaseră în România. Învăţam şi chiar fetele coseau cu mărgele la lumina opaiţului, în care ardea doar o picătură de său. Au început timpuri foarte grele pentru noi românii – represiuni, deportări, întemniţări, exterminări. Totul ce agoniseam prin muncă trebuia să dăm la stat. Nici laptele nu dovedeai să-l guşti măcar, căci ni-l lua până la ultima picătură. În 1947 nu aveam nu numai ce mânca, dar nici cu ce ne îmbrăca, încălţa. „raiul” adus de ruşi se transformase într-o sărăcie nemaipomenită. Umblam în opinci, făcute din anvelope, din papură, împletită în trei, cu talpă din lemn, bătută cu cuie. Când era ploaie sau zăpadă eram mereu uzi la picioare. La fel şi fetele, îşi împleteau panciochi din lână răsucită în două fire şi toarsă, cu talpă din chingă. Aşa încălţate mergeau şi la joc”.

Nu l-a ocrotit soarta nici pe Nicolae ONOFREICIUC de aripa neagră a deportărilor. Avea doar 16 ani, când a fost luat forţat la FZO, la muncă în Donbas, unde a îndurat ger şi foame.

„Am stat ascuns două săptămâni, căci cei trecuţi în serviciul diavolului umblau cu raza să mă prindă. Ziua mă ascundeam pe Buda, pe gârlă, pe unde puteam. Fugeam pe cărare la vale, dar ei împuşcau după mine. Am venit acasă odată seara să mănânc şi atunci m-a prins primarul Ilie Semeniuc cu încă doi activişti bolşevici şi m-au dus la primărie. M-au închis într-o cameră, unde se mai aflau încă 6 tineri din sat, printre care colegul de clasă Ion Hulunga şi Nicuţă Paulencu al Băltencei. Ne-au ţinut acolo până dimineaţa, apoi ne-au forţat să ne urcăm şi să ne culcăm într-o căruţă. Primarul s-a pus pe picioarele noastre, a scos pistolul şi ne-a prevenit că dacă încercăm să fugim ne împuşcă. Ne-au dus la comandamentul militar din Cernăuţi, unde mai erau vreo 200 de tineri, apoi ne-au transportat la Gara centrală, unde ne-au încărcat în două vagoane şi ne-au tot dus până am ajuns în Doneţk. Acolo ne-au băgat într-un beci, unde am stat până-n seară. Apoi ne-au dus cu trenul până la Mandalinovka, iar acolo ne-au închis iarăşi într-o cameră friguroasă, căci era la 20 octombrie 1951, fără scaune. Eram 200 de băieţi şi ne-am aşezat pe betonul rece ca să ne odihnim puţin, care şi unde am putut. M-a trezit  frigul aprig. Îmi îngheţase şoldul, durere pe care şi azi o simt. A doua zi ne-au dus cu maşinile în or. Artiomovsk, unde am făcut câteva luni de şcoală, apoi ne-au impus să muncim la construcţii. Dacă te împotriveai, te judecau la trei ani de închisoare. Am muncit 3 ani, până în 1954, căci urma să plec la armată. Am venit acasă şi toamna am mers la armată”.

Nicolae ONOFREICIUC  a făcut serviciul militar în termen în Kerci, Crimeea. Când s-a demobilizat şi s-a întors la baştină, a fost nevoit din nou să muncească, acum însă la tăiat pădurea.

„Munceam din răsputeri în Moacera la doborât stejarii seculari, cu ferestrăul şi hârleţele, căci îi scoteam din rădăcină. Pentru aceasta ni se dădea doar 200 de grame de pâine pe zi. După ce am tăiat pădurea şi am curăţit terenul, sovieticii au arat şi au însămânţat pământul. Au distrus pădurea, căci era de-acum în proprietatea statului şi puteau face orice. Am avut noroc că directorul ŞM Voloca, Nicolae Pitei, avea nevoie de lucrători şi mi-a propus un loc de muncă. 38 de ani am lucrat la şcoala din localitate constructor şi şofer”.

În 1948 în s. Voloca a fost organizat kolhozul. Gospodarii satului au fost expropriaţi şi forţaţi să se înscrie „benevol” în gospodăria colectivă locală.  

„Unchiul Vasile Unciulencu al Gheorghesei avea mult pământ, însă nu dorea nici în ruptul capului să se înscrie în kolhoz. Atunci derbedeii bolşevici i-au confiscat pământul şi l-au prădat. S-au răzbunat pe gospodar fiindcă fiul cel mare luptase în armata română. Am văzut cu propriii ochi cum au venit  6 „stribocii” cu căruţele, însoţiţi de primarul Constantin Duhaniuc şi de preşedintele kolhozului, Ionică Cocea, l-au încercuit pe unchi şi au început să-l izbească fiecare în cerc, ca pe o minge de fotbal, până omul a căzut leşinat, în timp ce ceilalţi îi furau bunurile şi le încărcau în căruţe. Fiul adoptiv al unchiului, Andrei, a opus rezistenţă şi călăii bolşevici l-au bătut cu violenţă şi l-au închis în beciul casei. Au prădat totul – vite, cai, pâine. Au furat până şi scroafa, care  trebuia să fete. Revenindu-şi, omul îi ruga să-i lase măcar scroafa, însă slugoii ruşi au măturat totul, iar animalul a fătat la ei, în căruţă. I-au confiscat apoi unchiului Vasile toată averea şi pământurile, iar pe Andrei l-au arestat şi încarcerat. Mai mult ca atât, au luat şi un cuţit din casa gospodarilor şi l-au dus la procuratură, spunând că tânărul i-a lovit cu el. Astfel Andrei a stat 3 ani într-o  închisoare din Ural, fiindcă a opus rezistenţă „oamenilor legii”. Acolo călăii stalinişti şi-au bătut joc de el cum au dorit, cum de altfel şi de alţi români, considerându-i „duşmani al poporului”. Îi torturau, punându-i să stea câte 3 ore cu picioarele în apă rece ca gheaţa, să-şi mănânce fecalele.

Toate relele în sat le făceau „stribocii”. Însă i-a blestemat lumea pentru nenorocirile aduse oamenilor şi i-a pedepsit puterea cerească.  Un „striboc”, când se săturase de furat şi de huzurit pe spatele consătenilor, adunând bogăţii din furt, se întorcea odată noaptea beat acasă, fiind în vizită la fiică şi ginere şi a căzut cu capul în jos de pe pod în râpă. S-a înfipt în glod şi astfel s-a înăduşit. L-a ajuns, în sfârşit, blestemul oamenilor, prădaţi şi schingiuiți de el în bătăi”.

Acum, când îşi mângâie tristeţile şi bătrâneţile doar cu amintiri, Nicolae ONOFREICIUC trăieşte cu bucuriile copiilor – fiicei Maria şi fiului Ilie, a iubiţilor nepoţei Nicolae şi Ion. Le doreşte un viitor paşnic şi senin, să nu cunoască nicicând greutăţile prin care a trecut el. „Să-i ferească Domnul de urgie străină”.

Felicia NICHITA-TOMA