17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

EMINESCU – Mântuitorul întru Absolut

15 mai 2014 р. | Categorie: Eminesciana

COMEMORĂM, la 15 iunie 2014, un secol şi un sfert

de la asa­sinarea fizică a Poetului Na­ţional al românilor de pretu­tindeni:

M I H A I      E M I N E S C U

Asasinatul moral avusese loc mai înainte cu şase ani, într-un alt nefericit iunie: 1883, celebra, dar atât de manipulata, arestare de la băile publice şi punere în cămaşă de forţă, pentru a-l discredita total în faţa societăţii româneşti.

  Categoric şi infam, monstruos şi de neiertat, Ordinul venise chiar de la Viena. Din înalta cancelarie a unui imperiu care ştia prea bine că Transilvania este pământ românesc. Curtea Imperială se temea cumplit că – în urma cam­paniei de presă a publicistului cu impactul cel mai furtunos asupra conştiinţei românilor din nordul şi din sudul Carpaţilor Meridionali: EMINESCU – se putea declanşa un tsunami devastator. Ale cărui valuri s-ar fi extins exploziv, ca o vâlvătaie de nestăvilit, din Ardeal în toată Europa Centrală şi Sud-Estică. Praful şi pulberea s-ar fi putut alege, într-o asemenea eventualitate, de mamutul (prusac) cu picioare de lut. Ceea ce s-a şi petrecut peste un sfert de veac, în 1918-1920, după primul război mondial.

  ,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ – aşa suna Ordinul, dus la îndeplinire grabnic, cu slugărnicie criminală, de toate autorităţile române de sub sceptrul lui Carol I, prin silinţa doctorului Adru Şuţu. Conştiinţa acestuia a rămas în veci pătată de sângele curat – floare de purpură incandescentă – al celui mai armonic şi înalt om al culturii europene din acei ani: EMINESCU. El, doctorul Şuţu, i-a prescris, pentru o boală inventată, doze letale, din ce în ce mai mari, de injecţii cu mercur – otravă necruţătoare. În acest mod, era  exterminată luciditatea de cristal viu a genialului Poet, Cetăţean şi Patriot român, care văzuse lumina lumii în magica Bucovina, la Ipoteşti, şi crea ca un Titan în miraculosul tărâm al Europei Vechi: Dacia.

În lamura duhului redactorului total de la ziarul Timpul – unul şi acelaşi cu zămislitorul capodoperelor liriceLuceafărul, Odă (În metru antic), Povestea magului călător în stele, Glossa, Floare albastră, Revedere, Rugăciunea unui dac, Pe lângă plopii fără soţ, al nuvelei Sărmanul Dionis, toate gemene întru spirit românesc, de valoare europeană şi universală, cu Avatarii faraonului Tla, Arheus şi Umbra – vibra spiritul nemuritor al lui Zamolxe şi Deceneu, Burebista şi Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau, Litovoi şi Dragoş Vodă.. În sufletul lui EMINESCU, îşi cerea, imperios, dreptul la fiinţare conştiinţa de neam a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara, a lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, a lui Petru Rareş, Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu.

În zorii acestui pârdalnic şi prădalnic mileniu al treilea, când lumea întreagă pare a îngenunchea în faţa dictatorilor Noii Ordini Mondiale şi ai New Age, când, în România lui EMINESCU, BRÂNCUŞIENESCU, tânăra generaţie este lăsată fără busolă, fără repere (morale, civice, culturale), fără o scară a valorilor şi fără istorie, fără rectitudine şi demnitate naţională –, este cu atât mai salutară iniţiativa scriitorului Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (înfiinţată acum un secol de Nicolae Iorga), de a dedica lui EMINESCU un smerit, dar luminos şi tămăduitor omagiu, veritabilă carte de căpătâi a oricărui prunc şi adolescent român: Albumul EMINESCU, prin care cinsteşte/ cinstim 125 de ani de la naşterea în cer a Poetului Nepereche al urmaşilor traco-daco-geţilor.

Prin acest gest – mai ales în contextul în care gâlcevile politice necontenite şi mahalagismele grobiene scufundă sub deşertul jafurilor/ vanităţilor de tot felul valorile cardinale, adevărate, cu adevărat ADEVĂRATE din România profundă –, prof. dr. Victor Crăciun ţine loc, a­­proape de unul singur, tuturor instituţiilor statului nostru, care, în fond, sunt obligate să nu-l uite pe EMINESCU nu doar la ceas aniversar ori comemorativ, ci zi de zi, în fiecare minut şi clipă.

Autorităţile de pe toate palierele şi de la toate nivelurile se impune să nu uite că, fără EMINESCU, fără modelul însufleţitor şi con­ştiinţa acestei valori de excepţie (din Patrimoniul Cultural naţional, european şi mondial), poporul nostru cade, decade instantaneu la stadiul tribal, pre-istoric de populaţie oarecare, fără niciun fel de identitate, fără trecut, prezent şi viitor.

Albumul EMINESCU (ediţia a doua, revizuită şi actualizată, publicat în condiţii de excepţie la Editura ALMA din Craiova)  are ca antemergător Prefaţa semnată de acad. Eugen Simion, iar ca postmergător : Postfaţa celui mai valoros critic şi istoric literar din România de peste Prut : acad. Mihai Cimpoi.

Preţuindu-l încă o dată pe Victor Crăciun, preşedintele Congresului Spiritualităţii Româneşti, care, an de an, în zilele premergătoare sărbătoririi Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, reuneşte, la Alba Iulia, Capitala Reîntregirii, sute de personalităţi din întreaga lume –, găsim de cuviinţă să facem încă un recurs la memorie, întorcân­du-ne în urmă cu 70 de ani, când olimpianul critic şi istoric literar Vladimir Streinu realiza o riguroasă şi rafinată operaţie de redimensionare şi aducere în prezent a creaţiei eminesciene, printr-o suită de eseuri, cele mai percutante fiindEminescu al vremii noastre şi Eminescu,  poet dificil.

  La 125 de ani de la despăr­ţirea de trupul de humă al ,,omului de­plin al culturii româneşti“ – cum avea să-l definească, ceva mai târziu, Constantin Noica pe autorul răscolitorului poem Me­mento mori (Panorama deş­ertă­ciu­nilor), al cărui suflu, apreciem, este demn de Vic­tor Hugo, cu scânteieri ra­visante, deloc mai prejos faţă de cele din opera unor Shakespeare sau Goethe –, Vladimir Streinu emitea, cu fineţea şi autori­tatea herme­neutului specializat în literatura română, compa­rată şi universală, o rafală de judecăţi de valoare a căror exac­titate a rămas irefragabilă. El consideră că două sunt ideile cele mai răs­pândite referitoare la Eminescu. Prima este aceea conform căreia poetul îşi are locul în societatea marilor spirite, ,,opera lui fiind actul de iden­titate universală a neamului nostru“.

Detaliind, Vladimir Streinu reliefează că, în conştiinţa tuturor românilor cultivaţi, Eminescu se află în imediata proximitate (valorică) a lui Dante, Shelley, Goethe, Poe, adică în restrânsa familie a spiritelor COMPLETE ale omenirii.

Cea de-a doua opinie larg răspândită este aceea a popularităţii poeziei eminesciene, pe deplin îndreptăţită, în condiţiile în care, în ultimii 50 de ani, şcoala românească ,,infiltrează în tineret simţirea poetului“. Istoricul literar apreciază că şcolii ,,îi datorăm, fără îndoială, transformarea operei lui în dată fundamentală a conştiinţei noas­tre culturale“. Atragem atenţia că eseul a apărut, pentru prima oară, în Revista Fundaţiilor Regale, afirmaţia privind rolul şcolii fiind valabilă pentru perioada interbelică, înainte de ,,obsedantul deceniu“ stalinist, însă reconfir­mată, apoi, dar abia în anii ’70-’80 ai secolului XX.

În viziunea lui Vladimir Streinu, alături de lirica filosofică şi de cea erotică, al treilea factor intrinsec al operei eminesciene care asigură popularitatea acesteia este inspiraţia naţională. Unii pseudoelitişti de astăzi şi ignoranţi de toate vârstele – considerăm noi – strâmbă, aproape sigur, din nas la o aserţiune atât de clară a cer­cetătorului avizat, care îşi argumentează în acest fel opinia: ,,Când spunem astfel, nu ne gândim numai la Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi La Bucovina, dar şi la naţio­nalismul întreg din opera lui Eminescu, în cadrul căruia motivele folclorice din Călin, Ce te legeni codrule…, Revedere etc., simţământul tradiţiei culturale din Epigonii, al celei istorice din Scrisoarea a III-a şi activitatea ziaristică de la Timpul, ca să nu vorbim decât de scrieri foarte cunoscute, alcătuiesc cea mai încheiată structură naţională (s.n.).“

În continuare, Vladimir Streinu nuanţează, pe acelaşi ton calm, în care serenitatea pune surdină eventualelor ispite sentimental-patriotice: ,,În cititorii de totdeauna ai poetului, naţionalismul a putut răsuna profund, adunându-i în jur o ţară întreagă de admiratori statornici, al căror instinct de neam şi-l ascultau exprimat atât de complet. Aceasta este, desigur, şi coeziunea cea mai trai­nică a publicului românesc în jurul lui Eminescu şi al operei lui. Căci, în timp ce sentimentalitatea romanţioasă e o formă istorică a sufletului colectiv, faţă de care însăşi societatea noastră manifestă din ce în ce mai multă libertate, senti­mentul naţional, care poate vădi câteodată slăbiri, dar nu pauze, este realitatea sufletească, necondiţionată, a oricărei culturi.“

De reţinut că afirmaţiile de mai sus aparţin unei personalităţi ce a ucenicit, încă din studenţie, pe lângă marele critic şi istoric literar E. Lovi­nescu, în al cărui cenaclu a activat intens (de la un moment dat fiind redactor al revisteiSburătorul) şi pentru care pasiunea faţă de poezie a fost una cu totul deosebită. De altfel, un studiu minuţios pe care i-l dedică George Muntean se inti­tulează Vladimir Streinu şi himera poeziei.

Lărgind şi aprofundând câmpul analizei din eseul Eminescu al vremii noastre, Vladimir Streinu formulează în premieră absolută urmă­toarea judecată de valoare, pe cât de justă, pe atât de expresivă şi uşor de reţinut: ,,Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cos­mic, pe care nimeni nu l-a imitat. Numai câţi­va poeţi ai lumiiau pus ca şi el planeţii să se nască încă o dată, să se rotească hipnotici după un calcul neştiut şi să emane misterioasa lor influenţă asupra conştiinţei omeneşti (…) Mişcarea cea mai frecventă a lirismului eminescian este astfel resor­birea conştiinţei individuale într-o or­dine superioară, într-un fel de supra­conştiinţă a lumii, ce se exprimă în ficţiuni proprii. Prea puţini poeţi, ca Eminescu, şi-au creat (…) o mitologie, pe care neamul lor să şi-o poată însuşi.“

 În continuarea demon­stra­ţiei sale, susţinută cu masive şi revelatorii citate din poezia eminesciană, universitarul bucu­reştean punctează: ,,Lu­ceafărul este astfel pentru noi un mit, despre a cărui semni­ficaţie nu ne mai întrebăm azi, după cum nu ne mai întrebăm nici despre semnificaţia origina­ră a miturilor greceşti (…)“.

Ideea este reluată de Vladimir Streinu într-un alt eseu, care începe tranşant şi convingător: ,,Între legendele noastre, dintre care Mioriţa şi Mânăstirea Curţii de Argeş ne recomandă ca popor în faţa eternităţii, legenda Luceafărului ocupă un loc particular. Ea nu este o creaţie populară, care să se fi preschimbat cu timpul în sevă a spiritului nostru literar şi să fi hrănit, chiar numai până astăzi, foarte multe variate forme de cultură, aşa cum s-a întâmplat cu Mioriţa şi Mânăstirea Curţii de Argeş, ci e creaţia unui mare poet cunoscut, care, prin folosirea materialului poetic respectiv într-un singur sens, prin desăvârşire şi comple­xitate proprie a interzis urmaşilor,poate pentru totdeauna, reluarea aceluiaşi motiv. Luceafărul aparţine, aşadar, patrimoniului românesc de legende (s.n.) numai prin Eminescu şi fără o contribuţie deosebită a geniului popular, reprezen­tând o formă superioară de cultură, un fel de proprietate spirituală a lui Eminescu, fără de care este sigur că am fi fost lipsiţi de ea“.

  S-ar fi cuvenit, credem, ca Vladimir Streinu să fi scos în evidenţă cultul pe care Mihai Eminescu l-a avut faţă de  Voievodul Matei Basarab, a cărui sanctificare a susţinut-o prin argumente solide, plasând în prim-plan nu faptele de arme ale fostului mare boier din Brâncoveni (judeţul Olt), ci realitatea – subliniată, peste secole, de Nicolae Iorga -  conform căreia, în perpetuarea spiritului înaintaşilor săi, Întemeietori de ţară evmezică, îşi asumase drept  cel dintâi principiu al politicii sale interne şi externe apărarea  dârză, neînfricată a fiinţei neamului românesc, făcându-şi din Biserică un aliat de nădejde, tipărind cărţi religioase, ctitorind şi restaurând zeci de lăcaşuri ecleziale,  afirmându-şi rolul de protector al identităţii noastre culturale, al ortodoxiei cruciate şi antiotomane într-un veac, al XVII-lea, de mari uragane militare, religioase şi sociale.

  Documentându-se cu acribie, analizând şi sintetizând  faptele de ctitor ale Voievodului cu obârşii pe malul drept al Oltului, Mihai Eminescu dă un verdict memorabil, demn de a titra un capitol din istoria noastră naţională: ,,Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii’’.

Să amintim, în context, că Publicistul de temut Mihai Eminescu cerea ritos, în editorialul publicat la 10 septembrie 1880 în ziarul Timpul,  ca proiectele iniţiate de ministrul Instrucţiunii Publice, Titu Maiorescu, privind învăţarea limbii române  în şcolile primare, nu doar în cele secundare, respectiv, înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, să fie susţinute energic de clasa politică din România amurgului de secol XIX.

  Viaţa tainică şi creaţia genială a lui Eminescu au avut şi au, peste timp, forţa irepresibilă a unei torţe pe care nimeni, niciodată, niciunde nu o va putea stinge. Întrutorul întemeiat, marele istoric al tradiţiilor şi istoriei religiilorMircea Eliade lansa o altă judecată de valoare de o justeţe copleşitoare: ,,Neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul sau aurul nostru pot, într-o zi, seca. Sgrâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca, într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mon­dială să sufere asemenea modificări încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu“.

Eminescu a manifestat, în anii 1884-1888, o pasiune uriaşă pentru limba sanscrită, pentru filosofia şi spiritul Indiei, conaţionalul nostru fiind primul poet din Europa care a tradus Grama­tica sanscrită, uimindu-i pe specialişti prin cunoaş­terea a numeroase nuanţe, unele de mare subtili­tate, din mii de cuvinte hinduse şi prin caligrafia devangardi, foarte bine însuşită şi exersată de el. Scrierea lui Eminescu în devangardi este de o exactitate şi frumuseţe răpitoare.

După un prim sejur de aproape doi ani în România (1959-1961), Amita Bhose revine pasager în România (1967), se întoarce în India, unde, în august 1969, publică volumul EMI­NESCU: Kavita (Poezii), prima traducere în India şi a doua în Asia a poetului nostru naţional. Le­genda spune că Amita Bhose a învăţat la per­fecţiune româna pentru a putea citi în original ope­ra lui Eminescu, a o comenta în stu­dii aca­demice, a o analiza într-o teză de doctorat (susţi­nută în 1975) şi a o transpune în bengali. Din ace­leaşi motive, în 1977, ea solicită domiciliu sta­bil în România, după ce îşi lichidează proprie­tăţile imobile din India şi după ce-şi transferă banii în băncile din Ro­mânia. O atât de mare dragoste de Eminescu este rarisimă. Activitatea ei în slujba promovării literaturii române în ţaraUpanişadelor nu va fi, probabil, niciodată depă­şită de vreo altă perso­nalitate.

  Încheiem această paranteză edificatoare asupra impactului eminescian peste fruntarii amintind că, din Italia,Rosa del Conte vine, la vârsta de 35 de ani, în 1942, ca lector de italiană la Uni­versitatea din Bucureşti. Din aceleaşi considerente ca acelea, de mai târziu, ale Amitei Bhose, aprofundează cu asiduitate şi frenezie creaţia ultimului mare poet romantic european, Emines­cu, îi traduce numeroase poeme în limba lui Dante, Leopardi şi Petrarca, scriind o fabuloasă carte: Eminescu sau despre Absolut, al cărei succes fulminant atrage atenţia, la nivel conti­nental, asupra valenţelor nebănuite ale literaturii şi culturii române.

  Dacă ar fi să deschidem la maximum zarea din care privim personalitatea magnifică a lui Mihai Eminescu, s-ar cuveni să menţionăm că experţi în ştiinţele paranormale – pentru care Academia de la Moscova a înfiinţat un institutut de cercetări încă din 1905! – îl consideră un desemnat astral, un trimis dintr-o altă dimensiune, superioară, aceea numită Planul Divin. Regretatul scriitor bucovinean şi parapsiholog Ion Ţugui aprecia (în cartea-dialog Despre lumea în care trăim şi murim, publicată de Emilian Mirea la Editura Autograf MJM din Craiova, 2012) drept o bonificaţie pentru poporul român întruparea lui Eminescu în spaţiul ţării noastre, ,,în sensul că poporul român, după patru secole de mutilare, a beneficiat“ – prin existenţa genialului său creator – ,,de o accelerare a evoluţiei sale spirituale“. Punctul de vedere atât de şocant este susţinut în felul următor: ,,Această accelerare s-a produs apoi doar în câteva de­cenii. Vorbind de viaţa pământeană a marelui poet, constatăm că lui Eminescu i-au trebuit puţin mai mult de zece ani (n.n în realitate: 17) ca să înalţe evoluţia spirituală a românilor, apropiindu-i de tot ceea ce se petrecuse, în aproape 900 de ani, într-o ţară cum este Franţa“, a cărei cultură neîntreruptă se derulează pe aproape un mileniu. În răstimpul acestei mii de ani, în România ,,au fost nenumărate băi de sânge, iar Cultura era aciuită pe lângă Biserică“ – pentru ca, în conti­nuare, comentatorul să insiste: ,,Noi nu conştientizăm că apariţia lui Eminescu, în Istoria noastră, este o bonificaţie uriaşă care ne-a fost acordată de Divinitate pentru a ne ajuta să ne ridicăm din ignoranţa noastră.“

  Concluzia parapsiho­logului Ion Ţugui este cât se poate de limpede: ,,În acest fel s-a reuşit împingerea potenţialului românesc la nivelul Europei şi al Lumii“ –, după care îşi adresează întrebarea: ,,Ce ar fi fost azi cultura română fără Emi­nescu…“. Răspunsul vine rapid şi tranşant: ,,Neîndoielnic, şi Vasile Alecsandri este important, şi el a fost un desem­nat astral, dar el nu a avut decât rolul de a-i deschide calea lui Eminescu, a fost un fel de Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul, al cărui rol, se ştie, a fost acela de a-I deschide Calea Mântuitorului nostru Iisus Hristos“.

  În eseul publicat în ediţia din ianuarie/februarie 2002 a seriei noi a revistei europene de cultură şi educaţie naţională LAMURA, directorul executiv al acesteia, prof. univ. dr. Ovidiu Ghi­dirmic sintetiza impecabil: ,,Eminescu exprimă, în universalitate, spiritul românesc, aşa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes – spiritul spaniol, Shakespeare – spiritul englez, Voltaire – spiritul francez, Goethe – spiritul german, Puşkin şi Lermontov – spiritul rus.’’

   În veci tămăduitoare pentru poporul nostru şi pentru toate neamurile lumii care cred în valori adevărate, în lumina ce vine din înălţimi siderale, dar şi din străfunduri de timp, din obârşii imemoriale –, opera lui Mihai EMINESCU, poezie, proză fantastică, proză politică, are rol salvator, mântuitor.

  În vara asasinării sale morale, poetul român avea vârsta lui Hristos, 33 de ani, din primăvara parcurgerii drumului Golgotei, a Răstignirii pe cruce şi, apoi, a Învierii Fiului Domnului, în egală măsură Fiul Omului.

  Viaţa lui EMINESCU a fost una jertfelnică. Moartea sa o putem asemui cu aceea a primilor creştini – prigoniţi, torturaţi, ucişi de împăraţi romani orbiţi de trufia puterii, precum Diocleţian sau Nero. Martirică moarte – în numele adevărurilor fundamentale perpetuate peste milenii de istoria stră-românilor şi a româ­nilor, a celor ce au făurit Culturile Gumelniţa, Boian, Vădastra, Cucuteni şi Cârcea, capitala Sarmizegetusa, zecile de cetăţi dacice şi biserici rupestre, Păcuiul lui Soare şi Troia, bisericile din lemn şi icoanele pe sticlă, civilizaţiile lutului, lemnului, lânii, boran­gicului, inului şi cânepei.

  Martirică moarte – întru apărarea, înnobilarea şi Renaşterea Limbii Române, a dreptului de a rosti răspicat, în marele concert al popoarelor acestei planete, dorurile, credinţa, adevărurile esenţiale, suferinţa tăcută, tenacitatea carpatină şi conştiinţa, totdeauna dureroasă, exprimată tranşant de poetul mesianic Octavian Goga: ,,Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă“…

  Cel puţin de la această bornă în timp – 125 de ani de eternitate eminesciană –, avem datoria morală, obligaţia civică şi creştinească de a ne dărui toate energiile pentru ca MIHAI EMINESCU, CONSTANTIN BRÂNCUŞI şi GEORGE ENESCU, falnicii purtători ai pra­porilor Spiritului Românesc în lume (cum îi definea Adrian Păunescu), să fie sanctificaţi şi înscrişi în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

 DAN LUPESCU

Craiova, 15 Mai 2014

Sursa:http://www.opiniateleormanului.ro/