28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MAI BINE SERVITOR LA ROMÂNI, DECÂT „GOSPODAR” LA RUŞI

18 mai 2014 р. | Categorie: Noutăţi

„La ruşi nu sunt gospodari, sunt kolhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români, decât gospodar la ruşi”. Cu aceste cuvinte ale tatălui, înrădăcinate adânc în istoria neamului său, şi cu cinci volume care „desluşesc obârşia familiei Nandriş”, dar şi lunga, răscolitoarea poveste a satului Mahala, doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, alături de fratele său doctorul Ion din Reşiţa, au poposit primăvara aceasta la dulcea, mult pătimita, baştină a străbunilor, participând la dezvelirea plăcii comemorative, montate pe clădirea Şcolii Medii din localitate, în cinstea ilustrului lor unchi – savantul cu renume european Grigore Nandriş. Deşi am oglindit cu lux de amănunte acest eveniment, ţin să amintesc că ŞM Mahala poartă numele „Grigore Nandriş”, cu speranţa că exemplul intelectualilor din Mahala îi vor deştepta şi-i vor mobiliza la acţiuni similare şi pe românii din alte sate. În special, deputaţii consiliilor locale ar trebui să manifeste grijă nu numai pentru voturile de care au nevoie în campaniile electorale, ci şi de memoria înaintaşilor care ne-au lăsat beneficii ce nu pot fi cumpărate pe câţiva arginţi. Spun acestea, sub impresia mesajului descendenţilor familiei Nandriş, împrăştiaţi prin lume, care îi laudă pe măhăleni, mai ales pe actualul primar, pentru că îngrijesc de mormintele eroilor martiri, că nu-şi uită consătenii deportaţi, pierduţi prin Siberia, pentru că sunt demni urmaşi ai celor care n-au pătat onoarea numelui de român, potrivindu-şi faptele cu vrerea lui Dumnezeu şi nevoia de adevăr.

Prezenţa la Mahala a fraţilor Gheorghe şi Ion Nandriş, nepoţii ilustrului savant comemorat, a avut loc într-o perioadă foarte tensionată pentru Ucraina. În estul ţării încă nu izbucniseră confruntările sângeroase, însă era imediat după anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă. De pe peninsula ocupată şi în ţinutul nostru începeau să sosească primii refugiaţi. Eram cu toţii speriaţi şi dezorientaţi, conştientizând cu greu ce se întâmplă. Iar dl Gheorghe Nandriş, spre deosebire de fratele mai mic, Ion, a trăit astfel de momente tragice în copilăria sa îndepărtată, retrăindu-le de nenumărate ori. Mi-am permis şi eu să-i răscolesc vechile dureri, deoarece suntem martori cum, în pofida sănătoasei raţiuni, istoria se repetă.

– Stimate Gheorghe Nandriş, deşi e incredibil, trăim timpuri ce ne amintesc de dramele copilăriei Dumneavoastră. Mai ţineţi minte cum v-aţi despărţit de tatăl, cum a plecat Florea Nandriş peste câmpuri, de unul singur fără a mai privi înapoi? Ce imagini mai purtaţi în suflet, în afară de momentul că nu l-aţi lăsat să vă sărute, supărat că părintele vă părăseşte?

– O să încep de la momente mai plăcute. Primii mei şapte ani de-acasă i-am petrecut la cuibul care astăzi este Casa memorială Nandriş, într-o grădină frumoasă, mare, cu o minunată livadă de nenumăraţi pomi fructiferi, cu două iazuri, din care săreau peşti mari… M-am trezit pe lume, începând copilăria într-un anturaj fericit. Dar nu numai familia noastră, ci toată lumea era pornită spre o viaţă frumoasă, avea planuri mari pentru viitor, crezând că trăieşte într-o temeinică stabilitate şi niciodată nu se vor produce tulburări în viaţa noastră ţărănească. După o lungă noapte a istoriei, sătenii blajini din Bucovina îşi trăiau bucuria celui de-al 22-lea an de libertate şi viaţă românească. Şi deodată, fără nici un avertisment se trezesc cu tancuri ruseşti peste ei. Bomba ocupării Bucovinei de către ruşi a căzut peste noi pe neaşteptate şi din acest moment copilăria mea fericită a luat sfârşit. La fel şi familia noastră a fost împrăştiată în toate zările şi punctele cardinale, care şi unde găsindu-şi rostul.

În această atmosferă de mare panică printre locuitorii satelor bucovinene, m-am trezit într-o căruţă cu unsprezece suflete (trei femei şi şapte copii), mânată de tatăl meu în goană spre graniţă, pentru a scăpa de ocupaţia rusească din acea vreme. Lăsând baltă, fără şovăire, toată agoniseala vieţii sale, el şi-a încărcat în căruţă familia, a luat-o şi pe sora sa Aniţa, cu copiii şi bunica invalidă. Ne îndreptam în fuga cailor spre România, dar la Godineşti tata s-a oprit, aşteptându-l pe cumnatu-său Chirică Cudla, soţul Aniţei. Iniţial, Chirică era hotărât să plece, dar a mers să se sfătuiască cu fratele său Mihai, care era primar la Mahala. Se vede că acela i-a tăiat elanul. După ce a trecut şi pe la Molodia, de unde era mama mea, Chirică şi-a schimbat decizia, astfel „câştigându-şi” condamnarea la moarte, iar pentru familia sa – douăzeci de ani de calvar în Siberia. Luându-l din Molodia pe fratele mamei de ajutor, Chirică a început să-l convingă pe tata să se întoarcă înapoi. Mai aveam câţiva kilometri până la graniţă. După discuţii foarte aprinse şi tăioase, până la o bucată de noapte, văzând că cei doi nu cedează, iar tancurile sovietice le calcă pe urme, tata le-a spus cunoscutele cuvinte despre care am scris în cărţile mele: „Eu nu mă întorc pentru nimic în lume. Îmi pare rău pentru voi, aveţi o judecată greşită. Îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi. Dacă doriţi să vă întoarceţi, vă dau tot ce am, căii şi căruţa. Rămâneţi cu Dumnezeu, eu plec”. Şi a plecat numai cu sumanul în spate, luând-o peste câmpii, fără să se mai uite înapoi.

– Nu l-a durut inima că-şi lasă copiii, mama bolnavă…

– La toate rugăminţile mamei a rămas neclintit ca o stâncă. Iar la ultimul argument al cumnatului că „din gospodar ce eşti, mâine vei fi servitor”, a răspuns cu demnitate: „La ruşi nu sunt gospodari, sunt kolhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români, decât gospodar la ruşi”. Această hotărâre a schimbat destinul lui Florea şi al celor din căruţă. Pe tatăl meu l-a salvat de deportare, iar pe Chirică l-a costat viaţa. Acele minute dramatice au rămas neschimbat în mintea mea. Amintirile se păstrează cu exactitate până în ziua de azi, făcând parte din primele traume ale copilăriei.

– Ce s-a întâmplat cu tatăl Dumneavoastră după ce a trecut graniţa?

– Tata a fost concentrat în armată, a luptat pe frontul de la Odessa, fiind păzit de Dumnezeu. După desconcentrare s-a întors acasă, la Mahala, găsindu-şi în viaţă toţi copiii (eu, un frate mai mic Vasile, sora Mărioara şi fratele Dumitru, mai mari ca mine). În 1944, ne-am refugiat cu toţii, familia mărindu-se cu fratele Ion, care avea doi ani atunci. După nenorocirea Aniţei şi a lui Chirică, nimeni n-a mai pus la îndoială faptul că trebuie să plecăm. Ne-a încurajat şi bunica mea, care zăcea ţintuită la pat. Ea l-a rugat pe fiul ei cel mai mare, doctorul Ion, să n-o lase singură, dacă va simţi că vine iarăşi ocupaţia rusească. Bunica a fost vătămată pe viaţă în urma unei ciocniri cu nişte muscali, în primul război mondial, când au intrat în curte să-i răpească din grajd calul. S-a opus cu înverşunare, rămânând infirmă pentru toată viaţa. Sărmana se ruga: „Să nu mă lăsaţi aici, pentru că eu dacă mai văd un rus, mor!”. Datorită bunicii, unchiul Ion a organizat refugiul nostru mai devreme, mai liniştit.

– Aţi recuperat istoria familiei în cinci volume – de la obârşie până la doctorul Tudor Nandriş, cel mai mic dintre fraţii intelectuali. Ar merita un volum aparte şi ţăranul Florea Nandriş. Nu mai puţin interesantă şi dramatică este istoria vieţii Dumneavoastră…

– Am scris deja primul volum, de vreo 300 de pagini, care e în curs de apariţie. Dacă Dumnezeu va îngădui, voi definitiva şi al doilea, de vreo 300-400 pagini, ce va include un fel de amintiri din satul Mahala – din trecut şi din zilele noastre. Doar în ultimii ani, am făcut numeroase vizite. Cu ajutorul primăriei, treptat-treptat, am reuşit să refacem prestigiul familiei Nandriş, despre care mai demult nu se permitea să se vorbească. Casa în care s-a născut profesorul Grigore Nandriş ajunsese loc de însămânţare a vitelor. Până în anul 90 intrau vacile gospodăriei agricole acolo.

– Cuvintele „Casa părintească nu se vinde” sunt pentru Dumneavoastră mai mult decât un rând de poezie…

– Casa părintească este simbolul rădăcinilor neamului nostru aici. Pentru mine e cel mai preţios loc de pe pământ, este locul unde mi-am petrecut copilăria, de unde au plecat la şcoli în toate părţile lumii unchii mei. M-am bucurat că a scăpat întreagă. Deşi a fost folosită în cinci-şase scopuri până am revenit eu în sat, a rămas totuşi în picioare. Prin amabilitatea dnei Elena Nandriş am reuşit s-o refacem, s-o facem frumoasă în interior. E mai mare dragul să locuieşti în ea, să respiri aerul plăcut de Mahala! Chiar azi noapte am dormit acolo, liniştit şi frumos cu fratele Ion, care mi-a zis dimineaţa că n-a avut nici un vis, deoarece în ultimii ani visează numai cu ochii deschişi.

– În încheiere, să revenim la subiectul zilei, adică la ceea cu ce am început. În primii ani de refugiu, nu v-aţi simţit străin, n-aţi suferit că nu sunteţi ca toţi ceilalţi copii?

– Ne-am oprit într-un sat de lângă Lugoj. Copii de vârsta mea îmi strigau din urmă „Refugiatul!”. Nu înţelegeam atunci ce înseamnă acest cuvânt, dar, probabil, nici ei nu ştiau. Pe acolo refugiaţii erau trataţi ca nişte nomazi. Bănăţenii, care n-au fost călcaţi de alte naţii, nu pricepeau cum poţi să-ţi ia-i lumea în cap, să laşi casa, averea, mormintele părinţilor şi să porneşti ca ţiganii la drum, într-o căruţă… Bietul tată ajunsese să trăiască după cum i-a prezis Chirică: „Din fruntaş al satului tău, mâine ai să ajungi servitor”. Aşa a fost, însă a devenit servitor cu voia lui. A răbdat, a muncit mulţi ani pălmaş (ţăran care îşi câştiga existenţa lucrând la alţii), dar a reuşit să-şi ţină în şcoli copiii. Din cinci copii, numai pe unul, pe Mitruţă, l-a oprit ca ajutor la munca câmpului, ca să ne salveze pe noi. Sora a fost profesoară la cel mai prestigios liceu din Timişoara, trei fraţi am devenit medici. Sărmanul Mitruţă, ca şi tata, a murit mult prea devreme. Când eram la studii, tata mergea la sfatul popular din localitate să ceară adeverinţe de pauperitate, ca să primim burse. Odată, după ce s-a adresat a patra oară, secretarul, care avea un copil ce se chinuia să intre la facultate, i-a spus înfuriat: „Nu-ţi dau nici o adeverinţă până nu recunoşti cui şi cât ai plătit să-ţi primească fiii la facultate”. Întâmplător, tata avea la el o scrisoare de mulţumire de la rectorul Universităţii din Cluj, unde la acel moment îmi făceau studiile. I-a arătat secretarului scrisoarea, spunându-i „Asta-i plata mea”, după care a primit fără nici o vorbă adeverinţa cerută.

A dialogat Maria TOACĂ