13 iulie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ÎNTR-O SINGURĂ ICOANĂ

27 mai 2014 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

De câţiva ani am pierdut la Colincăuţi o cititoare, foarte sensibilă şi devotată ziarului nostru. Nu ştiu dacă în acest mare, frumos şi bogat sat, de când a plecat de acolo dna Olga Postolachi-Habulea, mai abonează cineva „Zorile Bucovinei” şi, în genere, dacă mai citeşte, mai ţine vreun colincăuţean în mână ceva tipărit în limba română. A fost o perioadă când Colincăuţiul, această localitate de români (ce-şi zic moldoveni), deznaţionalizaţi până la stâlcirea catastrofală a limbii materne şi atrofierea iremediabilă a simţirilor naţionale, se afla în atenţia majoră a liderilor Societăţii „Mihai Eminescu” şi altor asociaţii româneşti. Pe la începutul anilor 90 se milita activ pentru deschiderea claselor cu predarea în limba română, a fost adusă multă literatură română la biblioteca şcolii din localitate… De câteva ori a concertat acolo şi corul „Dragoş Vodă”, storcând lacrimile localnicilor şi redeşteptându-le dorul de obârşia lor cea adevărată. Eforturile de a-i redeştepta din hibernare pe dezrădăcinaţii din Colincăuţi s-au soldat cu deschiderea unui curs facultativ de limba şi literatura română, obligatoriu pentru toţi elevii.

Nu ştiu dacă mai există ore de limba română şi dacă a mai rămas vreo carte în biblioteca şcolii, din numeroasele volume donate de oaspeţii din România şi compatrioţii din Cernăuţi. Un lucru e cert: interesul pentru Colincăuţi din partea tuturor celor ce se definesc ca lideri ai comunităţii româneşti din ţinut a dispărut cu desăvârşire, precum şi faţă de alte localităţi care au aceeaşi tristă soartă. Dar să revin la dna Olga Postolachi care, alături de soţul ei, Cosma Habulea, a lucrat o viaţă ca profesoară la Colincăuţi. Ea nu trebuia agitată pentru românism, nici deşteptată întru ideea naţională, căci, născută la Vancicăuţi şi fiind urmaşa unui tată condamnat de sovietici, avea cu prisosinţă în inimă şi dragoste de neam şi sincere sentimente patriotice. Am cunoscut-o şi m-am ataşat sufleteşte de această doamnă deosebită după ce i-a decedat soţul, care ne vizita, aducându-ne pentru publicare articole, în principal despre istoria baştinei sale. După moartea bărbatului, asemenea dnei Eleonora Bizovi din Boian, dna Olga i-a continuat cauza cu putere de voinţă şi entuziasm înzecit.

Zic „i-a continuat”, deoarece astăzi nu mai este nici această ultimă făclie de românism la Colincăuţi. Din fericire, nu i s-a întâmplat nimic rău, doamna profesoară Olga Habulea e în viaţă şi se simte bine la vârsta ei înaintată. Însă e foarte-foarte departe, casa din Colincăuţi rămânând să-i adăpostească rafturile ticsite cu cărţi şi visele tinereţii. N-a crezut nicicând că va pleca din satul ce-i devenise mai scump decât vatra natală, nu şi-a imaginat că va părăsi casa, livada, grădina… Povestindu-mi istoria emigrării fiicei sale, cu soţul şi trei copii mici în America, mi-a mărturisit nu o dată că inima îi este sfâşiată de dor, însă nu-şi va lăsa casa pustie. Nepoţelul cel mai mic, Valeriu, pe care l-a învăţat să scrie şi să citească româneşte în cele câteva luni cât s-a aflat în ospeţie la fiinţele scumpe de peste Atlantic, îi trimitea scrisori cu nelipsita întrebare: „Dragă bunicuţo, când mai vii pe la noi la Minnesota?” Iar nepoţica Anişoara, îi amintea mereu de-o promisiune ce-i făcuse în timpul unei vizite la Colincăuţi: „Eu când voi creşte o să-ţi dăruiesc multă dragoste”.

Bunicuţa s-a împotrivit cât s-a împotrivit poverii anilor, luptând de una singură cu neputinţa bătrâneţii, dar a bătut şi ceasul când a fost nevoită să cedeze. Şi s-a întâmplat ceea ce n-a crezut nicicând că o să se întâmple: s-a dus la copiii de peste Atlantic atunci când nu atât ei, ci ea avea mare nevoie de ajutorul lor. Când nepoţii erau mici, iar fiica şi ginerele, ocupaţi cu serviciu, aveau mare nevoie de cineva care să le poarte de grijă, a stat în două rânduri câteva luni la ei. Mai mult n-a rezistat. Dar acum nepoţii sunt independenţi, îşi poartă singuri de grijă, însă neliniştea pentru bunicuţa rămasă singură în sat îi deranja rău. Nu s-au lăsat până n-au adus-o la ei, asigurând-o că oricând poate să se întoarcă acasă.

De când a plecat dna Olga, am făcut schimb de scurte mesaje de felicitare cu fiica ei Paşa, cu ocazia marilor sărbători creştine. Iar nu demult am primit de la ea o scrisoare mai lungă. „Mulţumim pentru scrisoarea dvs şi să ne iertaţi că nu v-am răspuns la timp. Mama tot îmi spune că o să vă scrie o scrisoare, de aceea nu v-am răspuns la e-mail. Oricum, timpul trece şi... mama tot se gândeşte ce sa va scrie. Am hotărât cel puţin să vă răspund eu... Ne uitam la noutăţi din Ucraina şi ne doare sufletul după totul ce se întâmplă acolo. Ni se pare câte odată că vorba merge de o ţară străină, nu de ţara noastră. Sperăm să nu mai fie jertfe şi să se termine totul cu bine cât mai repede.

La noi totul e normal. Mama continuă să meargă la cursuri de engleză de doua ori pe săptămână. Le frecventează deja de 2 ani şi îi place foarte mult. Duminicile, de obicei, mergem la biserica română (când eu nu lucrez). Din primăvară până-n toamnă suntem ocupaţi cu grădinile. Încercăm să facem tot posibilul ca mamei să nu-i fie urât la noi. Desigur, ea îşi reaminteşte de casă, de fecior, fratele meu de la Chişinău, de vecini, de prieteni. Mama, cu foarte mare dragoste si respect, vorbeşte de dvs. E cu noi deja de 3 ani. Are intenţii să rămână la noi definitiv, şi, desigur, ne bucurăm că vrea să rămână. Oricum, dacă cândva mama va dori să se întoarcă, acasă, noi vom respecta dorinţa ei.

Copii noştri sunt mari. Andrei s-a mutat la casa lui. Are 25 de ani. Nu e căsătorit. Vara pleacă în vacanţă la Moldova, unde locuieşte fratele meu cu familia sa. Andrei a vrut neapărat să meargă şi în Ucraina, dar având în vedere ce e acolo acuma, nu cred că va merge. Ana are 23 de ani. Ea s-a căsătorit şi a trecut la cuibul ei. Ea e mamă, a născut un băieţel. Mama mea e foarte fericita cu strănepoţelul! Şi Andrei, şi Ana au terminat Universitatea din Minnesota, au servicii bune, mulţumim lui Dumnezeu! Fiul meu mai mic, Valeriu, e în anul 3 la aceeaşi Universitate. Valeriu stă cu noi (căminul e foarte scump...). Eu cu soţul lucram, de 17 ani, de când ne-am mutat în America. Suntem fericiţi că avem servicii şi putem lucra”.

În 1996, când soţii Paşa şi Alexandru Bortnov au câştigat „cartea verde” şi au plecat în America, copiii, despre realizările cărora îmi scrie mama lor, erau foarte mici – Andrei de 8 ani, Anişoara de 6 şi mezinul Valeriu de 3 ani. Rupţi de la matricea străbună ei nu s-au înstrăinat de limba maternă, de credinţa ortodoxă şi valorile româneşti. Edificator în această privinţă este un mic episod din viaţa de şcolar a lui Andrei. Era prin clasa a X-a, când unui profesor i-a venit ideea să organizeze o serată, la care fiecare elev să reprezinte eroul său preferat – din cărţi sau un personaj istoric real. Sfătuindu-se cu părinţii, Andrei a hotărât să readucă pe scenă chipul lui Ştefan cel Mare. Cu ajutorul mamei a pregătit monologul, a făcut rost de costumaţia corespunzătoare, găsind chiar şi un buzdugan adevărat. La începutul reprezentaţiei, Andrei a salutat asistenţa în română, recitând Testamentul Marelui Voievod al Moldovei. Apoi i-a întrebat pe spectatori în engleză: „Aşa că n-aţi înţeles limba eroului meu, Domnitorul cel Mare şi Sfânt al Moldovei, de unde am venit şi eu?”. Simţind că a captivat sala, şi-a repetat monologul în engleză.

După scrisoarea citată mai sus, am primit de la dna Paşa două fotografii cu fiii ei, îmbrăcaţi în costume naţionale, care şi în această primăvară au participat la Festivalul naţiunilor din Minnesota. Despre această pitorească manifestare mi-a povestit mai demult şi dna Olga, care în 2004 s-a aflat în ospeţie la „americanii” ei, taman în toiul festivalului. Mi-a mărturisit că n-a văzut minune mai mare în viaţa ei. Românii noştri au evoluat cu o splendidă suită de dansuri populare, ucrainenii au prezentat o scenetă umoristică. Într-o sală mare fiecare grup etnic avea colţişorul său, cu drapelul naţional şi harta ţării de origine, cu expoziţii ale obiectelor de artizanat. Vizitatorii primeau un „paşaport” simbolic, vizitând cu el fiecare „ţară”, unde i se punea ştampilă şi i se scria numele în limba respectivă. Gospodinele românce au expus relicvele lor scumpe aduse de-acasă. Paşa a împodobit secţiunea românilor cu o faţă de masă croşetată ca la Colincăuţi şi lucruri împletite, un covor şi câteva tacâmuri moştenite de la bunica din Vancicăuţi. Vizitatorii se opreau cu admiraţie la colţişorul românesc, recunoscând că n-au văzut nicăieri costume mai frumoase.

Soţii Bortnov şi copiii lor, iar de curând şi dna Olga, şi-au găsit sălaş pentru suflet la sânul bisericii româneşti Sfânta Maria din Minnesota, care nu-i numai un altar de credinţă creştin-ortodoxă, ci şi o citadelă a conştiinţei de neam, bastion al limbii şi tradiţiilor naţionale. Prietenii lor ucraineni din Minnesota îşi au loc de închinăciune şi se roagă în limba maternă la Biserica Sfânta Ekaterina. Stabilindu-se pentru totdeauna în America, oamenii de diferite seminţii îşi creează în jurul lor anturajul scump de la baştină, se unesc în jurul sfintelor altare. Odată cu părăsirea locurilor natale, cei mai mulţi nu se leapădă de limbă, datini şi portul naţional. Chiar şi americanii de credinţă ortodoxă vin uneori la bisericile româneşti din Minnesota, de obicei, unii care au înfiat copii orfani din România.

Oare nu e paradoxal că românii atât de îndepărtaţi de plaiurile străbune îşi zidesc România în suflet, iar cei care o au aproape se înstrăinează tot mai rău de limbă şi tradiţii?!

Maria TOACĂ