29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

A FOST PARCĂ IERI, PRIMĂVARA VIEŢII…

9 iunie 2014 р. | Categorie: Bucovina

Mai e o zi, mai e o noapte,

Mai este ultima poveste,

Mai sunt furnici, păduri şi şoapte

Şi dincolo de tot ce este

Ceva neînţeles mai Este.

(Adrian Păunescu)

Veronica lui Horiţă

Era o zi binecuvântată de mângâietoarea lumină a lui Prier, de proaspăta verdeaţă şi noianul de floare… Cireşii şi merii ningeau cu dalbe petale, lalelele îşi desfăceau cupolele cu făclii de foc. Dar peste toate însoritele minuni se aşternea o umbră de cernită mâhnire, căci ne aflam în Săptămâna Patimilor, aproape de vinerea Răstignirii. Până la izbucnirea înălţătoarei bucurii a Învierii mai trebuia să retrăim câteva zile de tristeţe, evocatoare a suferinţelor Mântuitorului. Poate nu era momentul potrivit să vorbim chiar atunci, la ceas de negru post şi rugăciune, despre durerile şi bucuriile pământeşti ale unor simpli muritori, dar, se vede, aşa a fost rânduit de mai Sus. Or, de multe ori, când treceam prin Boian, mă tenta dorinţa să intru pe la Veronica Lazăr, una din cititoarele noastre cele mai fidele.

Însă de fiecare dată, prinsă de alte griji, rămâneam numai cu dorinţa, găsind timp abia acum să aflu răspuns la o întrebare ce mă chinuia încă din copilărie. Vărul tatălui meu, uncheşul Mihai Buşilă, o numea cu deosebit respect „nănaşa Veronica”. Nu ajungea la capul meu de copil, educat în şcoală în cel mai aspru spirit ateist, cum o învăţătoare (Veronica Lazăr a lucrat toată viaţa în şcoală, predând la clasele primare) putea să fie naşă de cununie, ceea ce însemna că a intrat în biserică, a ţinut lumânările, stând în faţa altarului lângă tinerii însurăţei. Pe soţul ei nu l-am văzut niciodată, însă am auzit multe vorbe bune de la acelaşi unchi al meu, îndeosebi trezindu-mi curiozitatea numele său nemaipomenit prin părţile noastre – Horiţă. Mi se părea că nu poate fi un om chiar atât de simplu acel tractorist dacă s-a căsătorit cu o doamnă învăţătoare, alipindu-şi de ea nu numai soarta, ci şi numele său neobişnuit. Această învăţătoare numai la şcoală era numită Veronica Nicolaevna, în timp ce vecinii, iar după aceştia şi tot satul, când aduceau vorba de ea, ziceau într-o manieră familiară „Veronica lui Horiţă”, ceea ce nu presupunea nici pe departe lipsă de respect. Dimpotrivă, era o manifestare a dragostei ce i-o purtau elevii şi părinţii lor, o dovadă a simplităţii, omeniei şi apropierii învăţătoarei de orice sătean, fie om cu stare sau un amărât al sorţii. Era nevoită să-şi ascundă adevăratele simţiri, să fie uneori cu două feţe, dar găsea modalităţi de a ieşi cu conştiinţa curată din impasurile absurdităţilor de odinioară:

„Am patru fini la Boian şi Lehuceni. Pe unii i-am cununat pe ascuns, în casă la preot, la alţii, în biserică, a stat cineva din neamuri ori sora mea alături de Horiţă, iar la nuntă ajungeam eu în capul mesei, fiind onorată ca naşă de cununie. Am căutat să-mi împac dragostea de profesie cu credinţa moştenită de la părinţi, să trăiesc după legile pământului nostru, ca toată lumea bună. De multe ori, de dragul şcolii, a trebuit să-mi calc pe inimă. Copilaşii din clasa întâi mă întrebau dacă este Dumnezeu. Cred că n-o făceau cu rele intenţii, căci erau prea mici pentru astfel de provocări. Îi sfătuiam să întrebe de bunicile şi mamele lor, căci ele umblă la biserică şi ştiu mai bine decât mine dacă există Dumnezeu”.

Aceasta era unica întrebare la care învăţătoarea roşea în faţa elevilor din cauza minciunii „diplomatice”: „Eu nu ştiu…”. Şi copiii se bucurau că au noroc de o astfel de învăţătoare care, deşi nu ştie de existenţa lui Dumnezeu, îi lasă să creadă ceea ce-i învaţă acasă bunicii, nu-i ceartă, nu le interzice să umble cu steaua şi colinda de Crăciun, ci doar le dă de grijă să ocolească drumul mare, ca să nu fie văzuţi de director sau şefi de la raion care patrulau satele de marile sărbători creştine.

Două lucruri, dintre cele mai scumpe, şi le-a ales fără de greş pentru toată viaţă – profesia şi bărbatul. La drept vorbind, în privinţa soţului nu poate spune că a fost alegerea ei. I l-a adus mama lui aproape de mână în casă, când ea absolviseră şapte clase. Era o copilă de numai 15 ani, şi nici prin cap nu-i trecea de măritiş. Deşi a ajuns la o vârstă venerabilă, trecând hotarul octogenar, Veronica păstrează vii în memorie, cu lux de amănunte, acele momente:

„Vineri, la 8 octombrie 1946 am împlinit 15 ani, iar duminică am fost mireasă. Până la nuntă, m-am întâlnit numai de câteva ori cu Horiţă. Acest nume i-a fost dat nu din dorinţa părinţilor, ci pentru că s-a născut în ziua când se sărbătoreau cei trei martiri români – Horia, Cloşca şi Crişean. Când au mers să-l înregistreze la primărie, secretarul a insistat să-l numească numaidecât aşa. La Boian au mai fost doi cam de seama lui cu acest nume, dar părinţii i-au „rebotezat” după placul lor. Aşa a rămas să fie numai un Horia în tot Boianul. Cu şase ani mai mare ca mine, nici el nu se gândea la însurătoare. Venea ziua la noi, când era şi mama acasă, căci mamele noastre şi-au pus în gând şi au urzit dorinţa să ne împerecheze. Ele se întâlneau mai des decât noi, ambele erau văduve, mergeau în fiecare duminică la biserică. Mama lui Horia rămăsese cu patru copii, după ce şi-a pierdut bărbatul în epidemia de tifos. În timpul cela, tineretul era mânat la Donbas – la FZO şi în minele de acolo. Şi băieţii, şi fetele dormeau prin câmp ca să nu fie prinşi noaptea în case. Bine s-au gândit mamele noastre că, dacă ne vom căsători, vom fi lăsaţi amândoi în pace”.

Cel mai interesant din toată povestea asta e că aceşti doi tineri, care încă nu ieşiseră din nevinovăţia copilăriei, au primit cu bună voie decizia mamelor lor, înfruntând împreună mai mult de patru decenii (până la moartea lui Horiţă) toate greutăţile, fără să se certe, să-şi spună vreun cuvânt urât unul altuia vreodată. La momentul când şi-au jurat credinţă pe viaţă în faţa altarului, avantajul mirelui era doar hărnicia braţelor îndemânatice la orice muncă (lucra la covălie), bunătatea sufletească şi frumuseţea chipului, iar mireasa, pe lângă frumuseţe, mai avea, ca moştenitoarea casei părinteşti, 70 ari de grădină şi atuul de a fi rămas singurul copil lângă o mamă foarte muncitoare şi înţelegătoare: „Înainte de nuntă venea mama de la un parastas cu nişte femei de la Hucău şi se lăuda că-şi mărită fata. Eu o aşteptam, rezemată de poartă. „Tu pe asta vrei s-o măriţi? Ea măcar ştie să ţină mătura în mână?”, s-au mirat ele când m-au văzut. Mama le-a răspuns înţepată că, slava Domnului, are ea destulă sănătate să măture şi pentru mine”.

Până atunci, Zamfira Moroz, mama Veronicăi, trecuse prin atâtea încercări, încât numai îndepărtarea fiicei putea s-o sperie. De aceea şi se grăbea s-o vadă măritată şi cât mai degrabă cu un copilaş în braţe. Nepoţii au venit mai târziu – primul fiu, Mitruţă, după trei ani de la căsătorie, apoi, la doi ani, şi Traian. Abia după naşterea băieţilor, tânăra femeie, susţinută de soţ şi mamă-sa, a pornit pe drumul realizării visului scăldat în lacrimile copilăriei.

Maria TOACĂ

În imagini: Veronica Lazăr, astăzi; cu soţul Horiţă, în tinereţe; neamul adunat la casa părintească

(Va urma)