27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU TRICOLOR DIN FLORI, VIEŢUIND LA CEAHOR…

3 iulie 2014 р. | Categorie: Destine

La Ceahor pot fi numărate pe degete familiile în care, de la mare la mic, se vorbeşte româneşte. Pe ici pe colo au mai rămas câţiva bătrâni şi urmaşii lor bine crescuţi, temeinic aşezaţi în legea strămoşească. Timp de vreo şapte decenii, şcoala a înstrăinat irevocabil câteva generaţii de limba maternă. Flacăra cuvântului românesc mai pâlpâie doar în sfântul locaş, unde se păstrează cu pioşenie memoria Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, care a slujit ca preot ceahorenilor între anii 1843-1862. Nu e uşor să fii român în nordul Bucovinei, dar şi mai complicat e să nu-ţi pierzi identitatea într-o localitate ca Ceahor, aflată în preajma Cernăuţiului şi atât de atractivă pentru străini.

Dar şi în acest mediu sunt oameni care îşi poartă nestingherit şi firesc datul de la Dumnezeu de a se fi născut români. „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”, glăsuieşte înţelepciunea populară, din care medicul stomatolog Petru Hriţcu şi-a făcut conduita de viaţă de când şi-a clădit căminul familial la Ceahor. Drept că a avut şi un sprijin de nădejde de la soţia Veronica Andoni, ceahoreancă dintr-o familie cu străvechi rădăcini româneşti. Dar apa vie care face să înflorească în grădina lor flori roşii, galbene, albastre o are de acasă – de la mama Valeria Andronic şi de la tata Ion Hriţcu din Lucoviţa Românească, care la rândul lor au moştenit sevele dragostei de neam de la părinţii martirizaţi de regimul sovietic. Bunicul Ilie Andronic a dat viaţă la 13 copii, întorcându-se cu zile din lagărul de la Onega, celălalt bunic, din partea tatei, a fost prins la graniţă în timp ce se întorcea din România să-şi salveze soţia şi cei patru copii. De atunci n-a mai ştiut nimeni de soarta lui. Mama-sa, Valeria, cea mai mare dintre copiii lui Ilie Andronic, i-a crescut pe toţi fraţii şi surorile, având un singur leac pentru viaţa bună şi lungă – „Atâta trăieşti cât munceşti”. Cu această credinţă ea se apropie de-a 85-a iarnă, fericindu-şi fiicele şi fiii, împovăraţi şi ei de ani, să se simtă copiii mamei. Or, e o mare minune să poţi spune, atunci când singur eşti deja hăt trecut de tinereţe şi ai nepoţi: „Mă duc la mama…”.

Petru Hriţcu e unul din fericiţii ce-şi întâmpină jubileul, după care începe „odihna binemeritată”, cu grija dacă va putea să vină şi mama la sărbătoarea ce-i va aduna tot neamul grămăjoară. Oricum, nu e săptămână să nu meargă el la ea – cu bucuriile adunate până acum, simţindu-se veşnic dator să-i întoarcă măcar o mică parte din darurile sufleteşti primite în casa părintească. Şi deoarece a ajuns la acest prag major de maturitate, e timpul să-i facă o destăinuire, despre o şotie de la începutul drumului independent în viaţă. Au trecut atâţia ani şi merită să-i fie iertată acea faptă. „Dragă mamă, eu am furat curcanul după care ai plâns câteva zile… L-am vândut la Cernăuţi, ca să pot pleca la examenele de admitere la Chişinău”, i-ar aminti el azi mamei sale.

Povestea cu curcanul am auzit-o întâmplător în timp ce-i depănam drumul în formarea sa profesională: „Nici nu ştiam ce fel de specialitate e stomatologia. Îmi plăcea fizica şi visam să intru la politehnică. După clasa a cincea părinţii m-au dat la şcoala de la Roşa. Trăiam la internat, acasă veneam numai în vacanţe. Aveam note bune la toate obiectele, numai la purtare era vai de capul meu. Până la mine, nimeni din Lucoviţa n-a urmat studii superioare. Părinţii mă vedeau lucrător la combinatul de mobilă, lucrul în lemn fiindu-mi drag din şcoală. Dar eu aveam alte planuri. M-am pornit să înaintez documentele la Institutul Politehnic din Chişinău, cu o zi înainte de examenele de admitere. Acasă n-am suflat o vorbă, căci totuna nu aveau să-mi dea bani de drum. Aşa s-a întâmplat că am furat un curcan, l-am vândut la Cernăuţi, luând de acolo autobuzul spre Chişinău. Era deja prea târziu, nicăieri n-au vrut să-mi primească documentele – nici la Politehnică, nici la „Ion Creangă”, nici la Universitate. Ultima încercare a fost la Institutul de Medicină, unde mi s-a propus stomatologia, cu un concurs de 15 persoane pe un loc. Am avut noroc că primul examen a fost fizica. Profesorul m-a ţinut două ore întregi, am discutat tot ce ştiam amândoi despre fizică…”.

Aşa a ajuns să fie student la medicină, obţinând, din întâmplare, una din cele mai prestigioase specialităţi. A vărsat multă sudoare asupra cărţilor ca să primească bursă, căci doar când venea acasă mama îi dădea 10 ruble şi-i încărca desaga cu merinde. În toţi anii studenţiei a căutat să lucreze – paznic de noapte, la descărcat vagoane… După absolvire a primit repartizare tocmai în Kazahstan, într-un sovhoz din raionul Aralsk, unde nu era nici lumină electrică, în schimb, pe drum umblau caravane de cămile. După doi ani şi şase luni de muncă fără concediu a şters-o de acolo, lucrând o perioadă în Moldova – lector la Şcoala de Medicină din Bălţi, medic-şef într-o localitate din raionul Rezina. La Molodia a fost atras de oferta spaţiului locativ în casa pentru tineri specialişti, unde a trăit opt ani şi i s-a născut fiica mai mare. La sfârşitul anilor 80 şi-a pus temelia casei de la Ceahor, terminându-se astfel, umblatul prin lume şi devenind gospodar în toată legea. De atunci a şi început să crească în curte şi grădină flori în cele trei culori dragi inimii, căci ce poate fi mai frumos decât rezistenţa prin gingăşia florilor! Şi mai este un semn că în acea casă trăiesc români: poştăriţa le lasă în poartă de două ori pe săptămână „Zorile Bucovinei”. Dl Petru păzeşte să nu-i şterpelească cineva ziarul, iar dacă se întâmplă ca vreo rudă sau cunoscut să i-l ceară, îi sfătuieşte să se aboneze şi ei, că doar nu costă o avere. Cu dorinţa de a avea cât mai mulţi prieteni şi la Ceahor, îi urăm în prag de jubileu dlui Petru Hriţcu sănătate, bucurii de la cei trei copii şi nepoţică, şi să nu i se ofilească nicicând florile din grădina românească.

Maria TOACĂ