Ion Păulencu: legenda cântecului popular și a operei naționale!

Se ştie că pe unii oameni Dumnezeu i-a înzestrat cu mai multe calităţi. Bucovineanul Ion Păulencu, pe parcursul a zeci şi zeci de ani, a ştiut să preţuiască acest dar dumnezeiesc şi să ne bucure cu calităţile sale de mare artist şi bun gospodar. Crezând în Dumnezeu, promovează frumosul în lume.

De mic mi-a plăcut muzica populară, aşteptam cu nerăbdare concertele la radioul nostru vechi Sakta. Cântam cântecele Tamarei Ciobanu, Mariei Bieşu, ale lui Nicolae Sulac, nemaivorbind de cântecele interpreţilor de peste Prut. Într-o zi de toamnă, ţin bine minte, deschid radioul ca să aud câteva melodii. Aud un nume nou: Ion Pavlenco, căci aşa-i spuneau pe vremuri, deşi numele lui de familie e Păulencu. Chiar de la începutul carierei sale de interpret al cântecelor ciobăneşti şi al doinelor bucovinene a avut succes enorm şi a rămas în fonoteca de aur al tezaurului nostru naţional. N-a trecut mult timp şi după absolvirea Şcolii Medii din Rezina m-am făcut student la Institutul de Medicină din Chişinău, şi chiar din primul an am început să fac şi medicină şi să scriu, nedespărţindu-mă de acestea nici până-n ziua de azi. De unde până unde, dar fiind angajat prin cumul la Secţia artă, cultură şi literatură al cotidianului Chişinău. Curier de seară am fost trimis la Opera Naţională să scriu despre premiera Logodnica Ţarului de N. A. Rimski-Korsakov şi să prezint redacţiei un articol despre acest spectacol. Luând cunoştinţă cu programul operei, dau de cunoscutul nume Ion Paulencu, interpretul unuia din personajele principale: negustorul Sobakin, tatăl Marfei. Ca să nu scap ocazia, imediat după spectacol mă duc la artistul Ion Păulencu, mă legitimez şi-i pun unele întrebări pentru articolul pe care trebuia să-l scriu. Dar cine nu s-a întâlnit cu Ion Paulencu şi nu l-a ascultat măcar o dată, acela nu-l cunoaşte deloc. Datinile şi obiceiurile strămoşeşti pe care le cunoaşte i-ar fi de ajuns pentru zeci de teze de doctorat în studiul artelor. Mai mult decât atât, deşi nu se consideră un pictor profesionist, pânzele lui sunt deosebite.

Născut într-o familie de ţărani bucovineni, în comuna Voloca, Ion Păulencu era cunoscut în sat ca cizmar iscusit şi solist în corul bisericii. Căsătorindu-se şi ridicând o casă ca din poveste cu soţia sa Steluţa, Ion Păulencu îşi ia inima-n dinţi şi, ca un flăcău tomnatic, care se mai arată pe la horele din sat, se prezintă la examenele de admitere la... Conservatorul din Chişinău. După ce l-au ascultat membrii comisiei, în frunte cu muzicologul Nicolae Chiosa, şi i-au apreciat aptitudinile muzicale, îi spun că este cam „bătrâor” pentru un student şi mai bine ar fi să se întoarcă la baştină. Ion Păulencu a ieşit amărât şi tăcut din aulă şi de ciudă, pe coridorul Conservatorului, a dat glas unei romanţe de se cutremurau pereţii. Membrii comisiei, crezând că cineva din studenţi a pus radioul la maximum, ieşiră revoltaţi din aulă.

Văzându-l pe haiducul Ion Păulencu cum interpretează această romanţă, l-au invitat înapoi în aulă şi l-au înscris condiţional la studii la Conservator. Era anul 1966.

La Chişinău conducătorul artistic şi prim-dirijorul orchestrei de muzică populară Folclor Dumitru Blajin l-a angajat pe Ion Păulencu solist. Şi cei de la Opera Naţională i-au preţuit vocea lui de bas, angajându-l la lucru alături de Maria Bieşu, Ludmila Erofeeva, Valentina Saviţki şi alţi maeştri ai operei chişinăuiene. Articolul cu pricina fără doar şi poate că l-am prezentat redactorului-şef Ion Josu, ca să fie publicat împreună cu o fotografie a interpretului. Sunt mândru c-am fost primul care a scris despre debutul artistului Paulencu pe scena Operei Naţionale. Ne-am împrietenit cu artistul şi am avut ocazia să fiu invitat de mai multe ori în casa maestrului, ca să mă mir de memoria lui, cântându-mi şi spunându-mi câte şi mai câte despre obiceiurile şi datinile strămoşeşti.

Dar timpul a trecut repede. Anii s-au scurs, Ion Păulencu şi-a căutat de treburile sale artistice şi casnice, fiind un bun familist şi gospodar, iar eu mi-am continuat studiile la medicină, şi, în sfârşit, am primit şi mult râvnita diplomă de medic. După vreo două zile de „petrecere” cu bunii mei colegi de grup Vasile Gore, Olga Bodrug, Valeriu Baranceanu, iau diploma de medic şi insigna roşie cu şarpele şi cupa incrustate pe ea şi mă duc la autogară de unde urma să plec în satul natal Ţareuca din Rezina să mă laud părinţilor că sunt de acum doctor. Ajung, deci la autogară, şi când colo dau de... Ion Păulencu.

– Unde pleci, Ioane? mă întreabă cu vocea lui de bas.

– La părinţi, să le arăt diploma de medic, răspund eu.

– Bine faci, la părinţi eşti obligat să te duci, dar după ce te plictiseşti la ţară, vino la mine, la Voloca, să te odihneşti, căci eu acolo plec să-mi petrec concediul.

I-am mulţumit mult pentru invitaţie şi am plecat la ţară, la părinţi, iar peste câteva zile am luat drumul spre Cernăuţi, cu atât mai mult că autobuzul cu ruta Râbniţa–Cernăuţi trecea chiar pe lângă satul meu, Ţareuca. Aşa că într-o bună zi am bătut la poarta gospodarilor Păulencu. Când m-a văzut maestrul s-a bucurat nespus, spunând că-i plac oamenii care se ţin de cuvânt.

Şi aici, aş vrea să accentuez şi eu că, în timpul activităţii în postura de medic de mai bine de un sfert de veac, mi-am petrecut concediile ba la mare, ba la munte, am călătorit în mai multe ţări, dar cum m-am odihnit în acea vară la Ion Păulencu acasă n-o să uit niciodată. În primul rând maestrul mi-a pus la dispoziţie casa lui, durată cu soţia sa Steluţa, căci el locuia împreună cu familia peste drum, în casa părinţilor săi. În fiecare dimineaţă venea mama lui Ion Păulencu, doamna Zinovia, Dumnezeu s-o odihnească-n pace, şi-mi aducea brânză şi smântână cu mămăliguţă şi lapte cald, proaspăt, şi câte-un păhăruţ de palincă, pe care am gustat-o pentru prima dată. Îmi purtau cu toţii de grijă de parcă eram mare boier, iar mămuca Zinovia, atunci când mă servea cu bucate alese, nu uita să-mi spună: „Mănâncă, dragul mătuşii, să te îndrepţi puţin, că până te-ai făcut doctor, se vede c-ai dus foame”. Dacă-aş avea fericirea să mai fiu o dată la Voloca, primul lucru pe care l-aş face, m-aş duce la cimitir, să pun o floare pe mormântul Zinoviei Păulencu, care a dat lumii un mare artist şi care mi-a purtat de grijă în acele zile. Ce-i drept, Ion Păulencu mă mai purta şi prin ospeţe pe la rude şi prieteni. Dar, într-o bună zi mă trezeşte maestrul cu vocea lui de bas şi-mi ordonă: „Scoală, Ioane, căci avem de mers cu hrămuitul. Mergi şi îmbucă ceva, apoi o să-ţi pui un costum naţional”. Vorba e că-n satul vecin, Hruşeuţi, era hram, iar prin părţile Bucovinei în aceste zile lumea îşi pune haine naţionale. Acum, imaginaţi-vă cum arătam eu în costum naţional bucovinean alături de Ion Păulencu şi rudele lui îmbrăcate şi ele la fel!

După ce-am trecut pe la rudele lui, am mers la hora satului. Am dansat şi eu, emoţionat nespus.

Dar trebuia să mă întorc la Ţareuca să mai stau vreo câteva zile cu părinţii. În drum spre Ţareuca m-am oprit la Noua Suliţă, aproape de Cernăuţi, unde locuia colegul şi prietenul meu de grup Valeriu Baranceanu.

De atunci m-am mai întâlnit cu Ion Păulencu de zeci şi zeci de ori, soarta a făcut aşa ca să avem locuinţe în acelaşi cartier din Botanica. Nu o singură dată i-am păşit pragul, unde primit aşa cum ştiu cei de prin părţile Bucovinei şi să-i ascult colindele şi urăturile de revelion. Cine se întâlneşte cu Ion Păulencu la sărbătorile de Crăciun şi Sfintele Paşti niciodată nu-l uită. Ion Păulencu păstrează o adevărată comoară a datinilor şi obiceiurilor noastre strămoşeşti. E obligatoriu ca tot ce ştie maestrul să fie aşternut pe hârtie, să cunoască şi să preţuiască aceste valori naţionale şi urmaşii noştri. Dumnezeu aşa a vrut ca Ion Păulencu, artist al poporului, cavaler al Ordinului Republicii, profesor de canto la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, să fie înzestrat cu mai multe talente pe care dumnealui le îmbină cu brio: este un cântăreţ renumit, pedagog, folclorist incomparabil, pictor, meşter popular şi interpret la diferite instrumente muzicale. Suntem datori să-i preţuim şi să-i ocrotim harul.

P.S: Astăzi, 5 decembrie, distinsul om al culturii și pedagogiei muzicale, Ion Păulencu, își sărbătorește ziua de naștere! Să-i dorim și noi un car de sănătate, cu pace și lumină în suflet! La mulți ani și toți rodnici, maestre!

Ion Cuzuioc