Mare ciudă mă apucă uneori pe neamul meu, de care nu mă lepăd şi mi-i drag oricâte păcate ar fi săvârşit în trecut şi orice ar face în prezent. Nu-i o simplă întâmplare că din sufletul românilor a pornit în lume „Mioriţa”, această baladă care ne reprezintă esenţial fiinţa naţională, de-a pururi deschisă la împăcare cu orice şi oricine. Ne supunem sorţii, îndrăgim străinii, ne comportăm omeneşte cu cei ce ne intră în case, lăsându-i să ni se bage în suflet, dându-le tot ce avem mai scump, bucăţica cea mai bună (n-am în vedere felia de pâine sau altceva material), ca până la urmă tot noi să înghiţim în sec şi să ne simţim vinovaţi în faţa lor.
Mă consider destul de potcovită în teoria comunicării într-un cerc de oameni amestecaţi – prieteni şi cunoscuţi, necunoscuţi înrudiţi cu gospodarii la care se întâmplă să intru în casă. Ştiu foarte bine care sunt subiectele ce trebuie evitate într-o discuţie încinsă la o masă cu lume pestriţă. Ca să nu se aprindă casa şi să nu ne stricăm irevocabil relaţiile cu gazdele, care, de fapt, n-au nici o vină că prietenii lor fac parte din tabere diferite, există câteva teme tabu: nu se vorbeşte despre politică, religie, relaţii interetnice… Uşor de zis, dar imposibil să respectăm această regulă de aur. Mai ales în ziua de astăzi, când pretutindeni se discută numai de politică, când ura faţă de ruşi a dat la o parte desconsiderarea faţă de alte etnii, cum poţi să stai molcum, să nu torni puţină benzină în foc. Astfel apar discordii mari şi mici, de unde nici nu te aştepţi. Şi aşa cum limba n-are oase, iar mintea deseori o ia razna, cine să ne oprească din fervoarea discuţiilor, vârtejul lor ducându-ne în direcţii absolut nedorite.
Or, toate merg ca pe unt când ne revoltăm şi ne amintim de atrocităţile „ruşilor” sau de vicleniile mult mai nevinovate ale seminţiei evreieşti din Bucovina. Dar, lăsându-ne duşi cu vorba pe acest făgaş periculos şi inacceptabil pentru oameni civilizaţi care se consideră proeuropeni, nemaivorbind de faptul că sunt şi foarte credincioşi (nu e duminică sau sărbătoare să nu meargă la biserică dacă mă refer la persoanele care m-au provocat să scriu aceste rânduri), numaidecât vom ajunge la situaţii şi întâmplări în faţa cărora rămânem învinşi, luăm apă în gură. Deşi avem argumente să le dăm replica, totuna ni se va astupa gura, căci vor veni replici mai usturătoare, care ne vor paraliza capacitatea de a protesta.
N-am avut printre rudele apropiate de până la 1940 nici primari, nici jandarmi, nici profesori şcolari… N-am avut pe nimeni implicat în politică, sau de care depindea soarta unei comunităţi. Şi totuşi, când aud, nu într-o polemică cu oponenţi serioşi, ci la o reuniune amicală, la o banală pălăvrăgeală, fraze de tipul „Bunica mea era bătută cu nuiaua peste mână la şcoală dacă vorbea în ucraineană”, deodată îmi amuţeşte vocea, de parcă aş purta vina pentru toate bunicile cunoscuţilor ucraineni care au primit vărguţe peste mână. Îmi vine să ripostez că nu le-au lovit atât de rău, dacă şi-au păstrat limba lor şi le-au transmis-o copiilor, că e mult mai straşnic când eşti lovit în suflet, când renunţi la limba ta aşa cum se întâmplă astăzi, chipurile, de „bună voie”. Adică, în prezent ne ciocnim de o tactică mult mai perfidă.
Dar glasul mi se stinge lângă acea limită a mizeriei morale şi lege a bunului simţ, pe care noi, românii, suntem deprinşi să le respectăm. De la aceeaşi doamnă care nu uită de obida bunicilor, am aflat ce gospodărie aveau ei, la periferia Cernăuţiului, pe timpul României şi ce calvar au îndurat după venirea „eliberatorilor”, cum au pierdut şi cai, şi pământ, şi case. I-a povestit bunică-sa şi alte minunăţii de-ale tovarăşilor eliberatori, care şi-au instaurat puterea în oraşul nostru european. Soţiile şi iubitele lor, bunăoară, se plimbau mândre pe străzi şi mergeau la teatru în capoturi şi cămăşi de noapte, găsite în garderobele doamnelor care s-au refugiat în mare grabă. Se credeau regine astfel gătite, stârnind râsul femeilor din târg. Toate acestea, însă, se dau uitării, rămânând doar acea „vărguţă”, care poate nici n-a existat în realitate, dar este scoasă la o adică din cotloane întunecate ale memoriei ca să ne bată nouă obrazul. Nu mai are rost să le amintim că pagubele noastre au fost incomparabil mai mari vizavi de-ale lor, şi încă nu au sfârşit. Căci, odată cu bunurile materiale, am fost lipsiţi şi de cele sufleteşti. Sate cu populaţie majoritar românească, din preajma oraşului şi din alte colţuri ale ţinutului, s-au pomenit peste noapte cu şcoli ucrainene. E o mare minune că în aceste localităţi se mai vorbeşte româneşte, că nu ne-am pierdut cu totul.
Nu vom fi egali niciodată, nici la durere şi nici la bucurii, dar mai ales în privinţa drepturilor ce ţin de fiinţa naţională. Oricât nu ne-am înnemuri şi oricât de sinceră ne-ar fi prietenia. Putem fi egali doar în demnitate. Pentru aceasta, însă, trebuie să ieşim câteodată din blândeţea mioritică, măcar când suntem călcaţi pe bătătură.
Maria TOACĂ