27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ROMÂNII AU GUSTAT DIN PLIN DIN „RAIUL” STALINIST

24 august 2014 р. | Categorie: Destine

„Aşa noră ca a mea să le dea Domnul la toate soacrele”

„Vedeți cât de frumos trăiesc! Şi pentru toate-i mulţumesc nurorii Ana. Sunt bolnavă, mă dor picioarele, stomacul, aud rău, însă Dumnezeu, pe lângă dureri şi boli, îi mai dă sărmanului păcătos şi câte o bucurie. Nu m-a ocolit norocul nici pe mine, dăruindu-mi poate bucuria ca o răsplată pentru toate câte le-am suferit. Bucuria mea cea mare e nora Ana, care pentru mine e mai mult decât o fiică. Bunătatea şi grija ei mă face să mai uit de boli şi să trăiesc, după cum vedeţi, ca o regină. N-am trăit mai în frumos şi mai în curat decât acum, la bătrâneţe. Aşa noră ca a mea să le dea Domnul la toate soacrele. Acum nu mai sunt astfel de nurori. A mea, cu toate că încă e tânără, e dintre cele de demult, ce ştiu să-şi iubească, să le poarte cinste şi de grijă celor mai în vârstă”, mi s-a destăinuit cu ochii zâmbitori şi sufletul vibrând de bucurie, consăteana Ghenţa  (Eugenia) BOJESCU din satul Voloca, raionul Hliboca.

În virtutea îndeletnicirii pe care o profesez, am bătut la inimile multor împătimiţi care şi-au înscris destinul în paginile negre ale istoriei românilor înstrăinaţi de Ţară, majoritatea lor ducându-şi bătrâneţea de azi pe mâine în singurătate, mizerie şi boală. Ghenţei BOJESCU i-a zâmbit norocul cu o noră de naţionalitate ucraineancă, însă blajină şi bună ca pâinea cea caldă. Trecută prin ciurul nevoilor, foametei şi sărăciei, nonagenara a ajuns să trăiască într-adevăr împărăteşte, în curăţenie, linişte, pace şi belşug, alături de bucuriile celor scumpi şi dragi. Când îşi aminteşte prin ce necazuri a trecut, nu-i vine să creadă că Dumnezeu a îmbogăţit-o cu atâţia ani şi cu o fiică adevărată şi iubitoare, precum e nora Ana, care-i face bătrâneţile frumoase şi mai uşoare.

Adevărul e că dacă există raiul pe pământ, atunci e în casa acestei volocence care a trecut prin infernul „eliberatorilor” sovietici, îndurând chinuri şi greutăţi insuportabile, dar care prin hărnicie, bunătate, a rezistat vitregiilor sorţii, amăgind-o ca  la 11 august să depășească răbojul celor 95 de ani.

Părinţii ei, Domnica şi Vasile Cocea, au avut 8 copii – 6 fete şi doi băieţi – o gospodărie frumoasă, 8 hectare de pământ, vite, oi, cai, porci. Î-a deprins cu munca – feciorii – la coasă, la tăiat lemne, la prelucrat pământul, iar fetele se pricepeau la toate, dar şi la ţesut şi cusut. Şi Ghenţa ţesea pânză, scorţare, lăicere etc. Nu erau în sat meşteriţe mai iscusite decât ele. Era harnică foc, avea doar 12 ani, când mergea pe jos la Cernăuţi, cu desagii plini cu brânză, smântână şi lapte de vândut.  S-a căsătorit foarte tânără cu Ilie Bojescu, muncind şi agonisind bani şi materiale de construcţie pentru a-şi înălţa un cuib familial. Dar a năvălit urgia bolşevică, „eliberându-i” de toate bunurile, expropriindu-le averea părinţilor.

„Când a început cel de-al doilea război mondial, soţul Ilie a fost luat la concentrare, eu rămânând cu un copil micuţ de un anişor, iar cu altul în pântece. Dar când s-a întors bărbatul acasă, eram însărcinată de 8 luni. Trebăluiam în pod, iar el mi-a strigat vesel să cobor, însă când mi-a văzut burta s-a încruntat şi mi-a întors spatele, i-a trecut şi pofta de mâncare, n-a dorit nici spălat, nici mângâiat. Slugoii noii puteri umblau pe la casele oamenilor ca să-i prindă şi să-i ducă la munci silnice. Odată, în timp ce soţul stătea ascuns, au venit 2 miliţieni, unul mi-a pus pistolul la cap, ameninţându-mă că dacă nu spun unde e  Ilie, mă împuşcă. Tare m-am mai speriat, iar unul dintre ei, văzând că-s gravidă, a început să vorbească mai blând, dar am ţinut una şi bună – „nu ştiu” şi m-au lăsat în pace. După o lună când am născut, Ilie s-a liniştit, căci a înţeles că e fiul lui.

Raiul nostru s-a transformat în adevărat iad după ce ne-au cotropit Ţara iscoadele comuniste, instaurând puterea sovietică. Românii noştri au gustat din plin din „raiul” stalinist. Au început represaliile şi deportările românilor localnici. Cei care şi-au făcut datoria de cetăţeni în armata română erau arestaţi şi întemniţaţi, deportaţi. Printre cei duşi în neagră străinătate a fost şi primarul de atunci al satului Voloca, sovieticii numindu-l primar pe Gheorghe al lui Nicolae al lui Tănase, care avea pică pe soţ. Astfel, Ilie a fost învinuit pe nedrept că a împuşcat-o pe o evreică şi încarcerat pe 10 ani. Ne-au confiscat bunurile, luându-ne două oi, o masă foarte frumoasă şi un dulap  din lemn de stejar, 125 de ruble. Pe aceşti bani atunci puteai cumpăra o vacă. Ce-i drept, au încercat să ne ia şi vaca din grajd şi atunci le-am spus: „Dacă îmi luaţi vaca, luaţi-mi şi copiii, căci nu mai am cu ce-i hrăni. Eu toată ziua lucrez pe lanurile kolhozului, le fac o mămăligă şi ei mănâncă cu lapte”. Văzându-ne răcnind, pe mine şi copii, ne-au lăsat vaca”.

Rămasă cu doi copii mici, de dimineaţă până în seară, Ghenţa lucra pe lanurile gospodăriei locale. Se scula în zori, punea mâncarea să fiarbă, prăşea în grădină, îşi hrănea feciorii apoi pleca cu alţi săteni la muncă la kolhoz. A făcut tot posibilul să-l eliberez pe soţ, ştiind că n-o să poată rezista mult torturilor şi batjocurii din închisoare, foametei. A aflat că a încercat chiar să se arunce într-un cuptor încins. A năimit un avocat. Din sacul de zahăr câştigat prin muncă grea în acel an în kolhoz, n-a gustat nici ea, nici copiii, i l-a dat avocatului şi încă bani pentru a-l salva pe Ilie, de-al elibera din închisoare.

„După cinci ani de închisoare, soţul s-a adresat în judecată cu o plângere. Afirmând că nu e vinovat, a cerut să fie împuşcat. Procurorul l-a întrebat de ce dacă nu e vinovat roagă să i se pună capăt zilelor. Atunci Ilie i-a răspuns: „Nevasta mea e tânără şi are doi copii. Dacă eu n-oi mai fi în viaţă s-a mărita, nu mă va aştepta şi copiii vor duce-o mai bine. Astfel a fost eliberat înainte de termen”.

Grele timpuri au mai fost...

După cinci ani de închisoare, Ilie BOJESCU din s. Voloca, raionul Hliboca, graţie devotatei şi bunei sale soţii Ghenţa, care a vândut totul ce avea pe lângă gospodărie numai să-şi vadă soţul eliberat, s-a întors la baştină. Însă aici nu-l aşteptau colacii pe masă, ci sărăcia şi neajunsurile. Lemnul, muncit în sudoarea frunţii şi pregătit pentru construcţia case, a putrezit în timp ce gospodarul îndura chinuri şi torturi în temniţă. Reîntors la baştină prin mari sacrificii din partea soţiei şi celor doi fii, Toader şi Dumitru, scurtă i-a fost lui Ilie bucuria revederii cu cei dragi, căci necazul şi greutăţile se ţineau lanţ de el.

O mare nenorocire a sărmanului român, cotropit de străini şi înstrăinat de Ţară, a fost foametea, organizată de bolşevici. Şi cu toate că gospodarii nu ştiau de odihnă, munceau din răsputeri din zori până-n noapte, fiindcă totul li se lua la stat, au ajuns că nu aveau cu ce-şi hrăni copiii.

„În iarna anului 1947, o foamete îngrozitoare cuprinse plaiurile noastre mioritice. Nu aveam ce le da de mâncare fiilor. I-am dus la mama, căci ea mai avea grăunţe şi i-am lăsat acolo pe o perioadă de timp. Nici nu mă puteam apropia de casa părinţilor, fiindcă fiii, când mă vedeau, răcneau ca în gura lupului, căci vroiau să vină cu mine acasă, dar nu-i luam, fiindcă nu aveam ce să le dau de-ale gurii. Plângeam - eu acasă, iar ei – la mama. Socrul lucra la tăiat pădurea şi a vândut la Cernăuţi o căruţă de lemne, cumpărând o baniţă de grăunţe. Le-am râşnit, apoi am luat copiii acasă. Iar primăvara fierbeam frunze de sfeclă, lobodă, cu puţină făină. Apoi au dat bureţii în pădure, fierbeam şi mâncam cu toţii cu porţioara, nu pe săturate, ca să nu murim de foame. Aduceam câte o căruţă plină cu ciuperci şi vindeam. Mulţi au înnebunit atunci din cauză că mâncau bureţi proşti şi cruzi. A dat Bunul Dumnezeu că au rodit cartofii şi am scăpat de foamete şi de moarte. Munceam pe lanurile kolhozului  fără zi de odihnă. Dimineaţa hrăneam copiii, îmi puneam în trăistuţă măligă unsă cu usturoi şi plecam la muncă. Prăşeam până la amiază, iar în timp ce oamenii mâncau şi se odihneau puţin la prânz, trăgeam o fuguliţă până acasă, îmi hrăneam copiii şi animalele şi fuga iarăşi la muncă, în timp ce soţul Ilie lucra la tăiat pădure. Munceam amândoi vârtos, fiindcă lemnul pregătit de casă putrezise, în timp ce soţul a fost arestat, şi trebuia să agonisim alte materiale. Grele timpuri au mai fost...”.

Adevărul e că o altă pacoste a dat în acei ani anevoioşi peste sărmanii gospodari. Ilie şi Ghenţa Bojescu locuiau împreună cu mama soacrei femeii, care era o beţivă înrăită, ducea totul ce-i cădea în mâini pentru un păhărel de „veselie”. Şi-apoi atâta timp cât baba s-a putut urca în pod, gospodarii nu au mai avut grâu şi grăunţe. Însă, inventivă şi „însetată”, cu toate că de-abia se târa, baba scotea carnea din oală de la fiert şi o dădea pe băutură. 

„Abia după ce baba a dat duhul, Ilie s-a întors din închisoare, am muncit împreună şi ne-am prins la de toate. Ne-am construit casă, am crescut şi dat în rând cu lumea fiii. Când s-a căsătorit fiul Toader cu Ana, ucraineancă din Cuciurul Mare, mă gândeam cum o să vorbesc cu ea, fiindcă nu cunoştea limba română, iar eu nu ştiam ucraineana. Dar n-a trecut nici jumătate de an şi nora a învăţat româneşte, încât vorbeşte chiar mai curat decât românii din sat. Şi cu toate că e ucraineancă, m-am înţeles cu ea precum cu o fiică”.

Evident, nu i-a fost deloc uşor nici Anei, cu atât mai mult că se despărţise de părinţi şi venise într-un sat românesc să trăiască împreună cu socrii. Dar dragostea şi buna înţelegere le-a învins pe toate.

„Când m-am măritat cu Toader şi am venit la socri, la Voloca, 3 ani am trăit trei familii într-o casă. Nu ştiam nici o vorbă în română, însă am învăţat limba română în jumătate de an. Îmi amintesc parcă acum cum soacra îi spunea soţului Toader: „Fiule nu vorbi cu nora ruseşte, că dacă n-a învăţa româna, ce mă fac cu ea, nu ne vom putea înţelege”. Şi ne-am înţeles foarte bine, am trăit suflet în suflet. Apoi nici cu copiii n-am vorbit în ucraineană, ci româneşte. Socrul îmi zicea să vorbesc cu ei în limba ucraineană, ca să înveţe mai bine limba. Dar au învăţat-o şi aşa fiicele Filuţa, căsătorită cu Gheorghe Tocar din Hruşăuţi, şi Natalia, care şi-a legat destinul cu Marin Penteleiciuc.”.

La Voloca, sat de vrednici români, cu frumoase şi vechi tradiţii, toţi cei veniţi în localitate, n-au reuşit să rusifice s-au să ucrainizeze localitatea, ci s-au românizat. Or, toţi cei care se înrudesc cu volocenii învaţă româna. Ce-i drept, nu puţini bogătani locali îşi înstrăinează odraslele de Neam, trădându-şi astfel străbunii din morminte. Însă Ana, nora Ghenţei BOJESCU, nu numai că  vorbeşte o română perfectă, a devenit o româncă adevărată, ci şi-a educat fiicele cu dragoste faţă de limba română, la fel ca şi pe nepoţelele Diana şi Mărioara, nepoţii Timotei şi Pavel. Şi cu toate că ei o iubesc mult, la fel precum şi fiicele, e cuprinsă uneori de tristeţe că nu sunt alături de ea.

Adevărul e că Ghenţa BOJESCU, născută în 1919, care în august va împlini 95 de ani, se bucură de viaţă, alături de nora Ana, ne nepoţi şi strănepoţi. Are grijă şi de suflet – ţine cu stricteţe toate posturile, în fiecare din ele se împărtăşeşte, ţine toate vinerile şi miercurile, are o memorie de invidiat şi nu poate uita calvarul prin care a trecut familia sa şi majoritatea românilor din ţinut după ce „ne-au fericit” ruşii sovietici cu „eliberarea”.

Felicia NICHITA-TOMA