27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

FATA TATEI DIN INIMA MAMEI

27 august 2014 р. | Categorie: Destine

Multă lume o ştie pe Eleonora Bizovi din Boian ca pe o păstrătoare de memorie, strângătoare de comori sufleteşti şi luptătoare pentru dăinuirea a tot ce i-a fost drag şi scump soţului ei. Dar mai puţini cunosc cât zbucium, câtă grijă şi emoţii sălăşluiesc în sufletul ei de mamă. Aceste trepidante sentimente, aceste tulburătoare frământări le poartă cu discreţie în lăcaşul lăuntric al fiinţei, deoarece sunt numai ale ei. Doar uneori, când aduce la redacţie vreun articol despre durerile comunităţii sau vine cu o amară sesizare despre mersul înapoi ca racul al conaţionalilor slabi de fire, îi scapă şi un suspin ce-i trădează neliniştile materne. Cele neplăcute, însă, rămân în tremurul suspinării, inima de mamă fiindu-i deschisă doar pentru împărtăşirea, cu modestă reticenţă, a bucuriilor.

Mai ales, se mândreşte cu nepotul Mihăiţă de la fiul Nicuşor, pasionat ca şi bunelul Vasile de misterele şahului, dar care a mers mult mai departe, ajungând la prestigioase competiţii internaţionale. Vara aceasta a participat la un turnir de şah din Franţa, clasându-se pe locul cinci dintr-o sută de concurenţi. Când i-a comunicat la telefon această veste, bunica a intuit în vocea băiatului o doză de nemulţumire, deoarece putea cuceri un loc mai bun, dacă nu-l influenţau oboseala de pe urma bacalaureatului şi emoţiile din preajma admiterii la facultate. Doreşte să intre la cibernetică, la Bucureşti, având în rezervă şi alte variante. În timpul competiţiilor din Franţa, l-a căutat un antrenor din România, promiţându-i susţinere. Este aşteptat şi la Universitatea de stat din Chişinău, cu condiţia să participe la întreceri de şah în echipa de acolo. Dar nu numai Mihăiţă al lui Nicuşor e izvorul de optimism şi bucurie pentru bunicuţă. Mai sunt nepoatele de la fiica Mărioara – Aliona, care i-a dăruit pe strănepoţii Alexandru şi Vasilică, şi Cristina ce-şi trăieşte acum suprema fericire a aşteptării de a deveni mămică.

Rămânând după moartea soţului singură, numai cu Dumnezeu şi cărţile adunate de profesorul Vasile Bizovi, n-am auzit-o nicicând pe doamna Eleonora să se plângă de însingurare, să regrete că fiica şi fiul trăiesc la sute de kilometri, în altă ţară. Nici după săptămâni de şedere la pat din cauza vreunei boli sau banale răceli (câte nu dau peste omul trecut de 80 de ani) nu s-a tânguit că nu-şi are copiii aproape. Dimpotrivă, în convorbirile telefonice se străduieşte să nu-şi trădeze durerile. „Au destule pe capul lor, nu vreau să-i supăr. Eu mă descurc… Să le fie lor bine”, repetă în şoapta rugăciunilor iubitoarea mamă, pentru care cel mai bun leac sunt reuşitele copiilor, ajunşi şi ei părinţi (Mărioara, fiind deja de două ori bunică, se pregăteşte să ridice în braţe încă un nepoţel).

Cea mai lipsită de sens ar fi întrebarea cine îi este mai drag, după cine o apasă mai mult dorul. Şi Mărioara cu cele două fiice şi cei doi nepoţei ai ei, şi Nicuşor cu fiul Mihai, şi nepoţelul ce va vedea lumina zilei la Bucureşti (de unde răsare soarele pentru tot românul) îi sunt deopotrivă de scumpi. N-a adunat bogăţii materiale, dar dragoste îi ajunge pentru toţi. Avere sufletească are de unde le împărţi încă pentru multe generaţii înainte.

Totuşi, când dinspre grădini dau năvală miresmele toamnei şi nevestele din Boian împletesc steble de busuioc în cununa hramului Bisericii Adormirea Maicii Domnului, toate gândurile şi dragostea i se îndreaptă spre prima ei născută, „fata şi podoaba tatei” – Mărioara. N-a trebuit să se gândească mult la un nume, căci a adus-o pe lume la 28 august, de marea sărbătoare creştină Adormirea Maicii Domnului, care-i şi hramul Bisericii din Boian. Fetiţa mai avea şi o bunicuţă Maria, căreia a dat Dumnezeu să-i semene la frumuseţe şi hărnicie. La acest 28 august, Mărioara Bizovi, ajunsă prin căsătorie Şevcenko, va împlini o vârstă pe care eu n-aş vrea s-o divulg, deşi mămică-sa m-a asigurat că pot să scriu fără ezitare, doar „nu-şi ascunde fata ei anii”.

Şi de ce i-ar ascunde, când vârsta de 60 de ani îi înnobilează farmecul frumuseţii din adolescenţă! Deşi e mică diferenţa dintre noi, când am trecut la şcoala din Boian, fiica profesorilor Bizovi deja era studentă în anul întâi la Institutul de Medicină din Chişinău. Am văzut-o fugitiv la întâlnirile cu absolvenţii, alegerea ei de a se specializa în farmaceutică trezindu-mi mirare. Era de o frumuseţe deosebită, ce lumina din interior. Albastrul ochilor parcă împrospăta pământul cu o fărâmă din azurul cerului. I s-ar fi potrivit rolul de actriţă dramatică, deşi caracterul vesel, neastâmpărul de a se încadra în toate activităţile artistice (a învăţat trei ani să cânte la acordeon, a făcut parte din ansamblul coregrafic, s-a manifestat ca vocalistă) contrastau cu chipul învăluit într-un voal de melancolică tristeţe. Era acea melancolie despre care francezul Victor Hugo spunea că este fericirea de a fi trist. Desigur, la acea vârstă nu-mi treceau prin cap gânduri atât de profunde – nici mie, nici, probabil, Mărioarei, care crescând de mică printre cărţi şi fiind educată de părinţi foarte erudiţi, avea mai multe posibilităţi de a asimila valori spirituale. Încă în anii de şcoală a cutreierat lumea mare. Datorită regretatului profesor de biologie, Mihai Lungu, a călătorit cu un grup de elevi prin fostele republici unionale – Georgia, Azerbaidjan, Lituania, Letonia, Estonia, Kalmîkia, la Moscova şi Petersburg, în total parcurgând circa 10 mii de kilometri. Din acea fantastică excursie i-a rămas în amintire o nuntă în Kalmîkia, la care şi-a demonstrat talentul de dansatoare, şi balul de absolvire la o şcoală din Georgia, unde copiii bucovineni au gustat din bucatele naţionale ale gruzinilor. În anii studenţiei a făcut stagiunea la Kaunas, Harkiv, Minsk…

Putea să îmbrăţişeze şi jurnalistica pentru care avea aptitudini, în anii de şcoală încercându-şi reuşit condeiul. Dar a ascultat de tatăl ei, incomparabilul profesor de limba română, care, nelăsându-se orbit de marea dragoste paternă pentru neasemuita-i podoabă, a sfătuit-o să nu umble cu capul în nori, să-şi aleagă o profesie mai pământească – medicina. Tatăl se temea că, lăsându-se dusă de valul pasiunilor, fiica poate să sufere eşecuri, să se dezamăgească… Cunoscându-i caracterul ambiţios de a fi prima în toate, n-ar fi rezistat s-o vadă învinsă, decepţionată… De aceea a şi stăruit s-o îndepărteze de iluzii, deşi gingaşa domnişoară în toate momentele critice a dat dovadă de tenacitate bărbătească. Nu s-a speriat de concursul mare: când a susţinut admiterea la medicină, la Facultatea de farmaceutică erau câte nouă concurenţi pe un loc. Atunci i s-a oferit încă o dată şansa să urmeze chemarea tăinuită a inimii. Un membru al comisiei de primire, profesor de la Universitate, după ce i-a citit compunerea, i-a spus că locul ei e la filologie, nu la medicină. Dar „fata tatei” nu putea să nu respecte cuvântul dat părinţilor. Şi la Institutul de Medicină şi-a găsit teren larg pentru strălucirea talentului artistic, umblând cu spectacole prin diferite oraşe. Zadarnic părinţii se nelinişteau şi-i dădeau de grijă să nu rămână cu restanţe la colocvii şi examene. Mărioara râdea, asigurându-i că-i vine mai uşor să „tocească” materia complicată, să asalteze ştiinţa, după o „Sârbă” sau o „Bătută”. Clipele ei de graţie erau, însă, dansurile ţigăneşti, de care o legau o întâmplare dramatică/romantică din frageda-i copilărie. Povestită, retrăită de zeci şi sute de ori, întâmplarea o transpunea pe Mărioara într-o aură de legendă, fiind transmisă copilelor şi nepoţilor ei. Când avea vreo trei anişori, mămică-sa, care învăţa prin corespondenţă la Institutul „Alecu Russo” din Bălţi, a plecat la sesiunea de vară, lăsând-o la bunica Maria. Într-o amiază, bunica şi-a adormit nepoata în leagăn, iar ea s-a dus la prăşit în fundul grădinii. Prin ogradă zburdau doi băieţei mai răsăriţi, care au primit ordin să aibă grijă de Mărioara. Dar ţi-ai găsit „paznici” de nădejde! La puţin timp, simţind o săgetare la inimă, bunica a lăsat sapa şi, intrând în casă, a găsit leagănul gol. S-a zbuciumat prin ogradă, a ieşit în drum… Nici urmă de copil. Un bătrân din vecini i-a spus că a văzut o ţigancă trecând cu o fetiţă albineaţă în braţe. Bunica a urcat într-un suflet dealul, a sărit peste o râpă, ajungând din urmă ţiganca. Cu o mână i-a smuls copila din braţe, iar cu alta a scărmănat-o bine, aceea abia scăpând de păruiala ei. Vărul Mărioarei, medicul militar Nicolae Capcec, într-un interviu, la întrebarea ce amintiri proeminente păstrează din copilărie, a evocat această istorie, recunoscând că din vina lui era să-şi piardă verişoara. Povestea, însă, nu se termină aici. Fetiţele Mărioarei îşi petreceau vacanţele la Boian, cea mai mare Aliona a învăţat prima clasă la şcoala din centrul satului. Buneii le luau la concerte şi spectacole teatrale în Cernăuţi, iar odată, la Boian, a evoluat un ansamblu de romi. După concert, mezina Cristina a urcat pe scenă să înmâneze flori celei mai graţioase artiste, care a ridicat-o în braţe şi a sărutat-o. Atunci din sală a sărit ca săgeata Aliona. Şi-a luat surioara de mână strigând în gura mare: „Vrei s-o furi, aşa cum au furat-o ţiganii pe mămica”. Lumea se prăpădea de râs, iar buneii profesori au roşit până-n vârful urechilor. Aşa sunt toţi din neamul lor, porniţi să se apere unul pe altul.

Mărioara avea să primească diplomă cu menţiune, „roşie”, cum se spunea în acei ani, dacă nu se „poticnea” la ateism. Examinatorul i-a întins o capcană, întrebând-o care religie e mai bună. „Cea ortodoxă”, a răspuns sincer tânăra fără să stea pe gânduri, după cum ştia de la bunici şi părinţi. Astfel, din cauza unui patru la ateism, şi-a stricat imaginea de studentă eminentă. Dar în această privinţă, părinţii au liniştit-o, consolând-o că Dumnezeu ne răsplăteşte pentru toate.

„Dacă-i judecăm după caracter, Mărioara ar fi trebuit să se nască băiat, iar Nicuşor, care-i mai liniştit, mai domol, – fată”, glumeşte mama lor. Cu toate acestea, în primii ani fratele mai mic îşi arăta cu încăpăţinare caracterul, necăjindu-şi surioara care l-a purtat în braţe de cum a fost adus de la maternitate. „Mărioara, cu şase ani mai mare, mi-a fost mâna cea dreaptă. Iarna îl ducea cu săniuţa la grădiniţă. Nicuşor tot drumul o necăjea, răsturnându-se în zăpadă. Îi plăcea s-o zădărască, dar, mai ales, să fie ridicat în braţe. Fetiţa plângea că întârzie din cauza lui la şcoală, iar el îi făcea în ciudă”, mi-a povestit dna Eleonora, fericită că tot timpul copiii ei s-au susţinut şi se ajută la nevoie. De sărbători, mai ales de Revelion, când e şi ziua de naştere a lui Vitalie (soţul Mărioarei), se adună cu toţii la Bălţi, la o masă mare. Iar de Crăciun, se străduiesc să nu încalce vechea tradiţie de a se întâlni în casa părintească, la Boian. Atunci emoţiile şi fericirea dnei Eleonora cresc ca pâinea bine frământată. De un Ajun, invitându-i la masă după ce a încărcat-o cu toate felurile de mâncăruri de post, Ionel, soţul nepoatei Cristina o întreabă: „Dar unde e agheasma?”. Bunicuţa a dat vina pe scleroză, dar în sinea ei s-a bucurat că sunt copii bine crescuţi, care cunosc şi respectă ritualurile creştine. Fiica mai mare a Mărioarei a urmat calea mamei, absolvind facultatea de farmaceutică la Chişinău, iar mezina a obţinut o specialitate legată de economie la Bucureşti, unde s-a stabilit cu traiul. Ca şi mama lor, tinerele au manifestat interes pentru artele frumoase – Cristina a luat lecţii la pian, iar Aliona a absolvit şcoala de pictură, lucrarea ei de diplomă – un tablou ce reprezintă slujba de Înviere la Biserica din Boian, rămânând în patrimoniul şcolii.

Stimată, solicitată de locuitorii oraşului Bălţi şi din împrejurimi, pe care-i deserveşte ca şefă de filială a farmaciei „Hipocrates”, Mărioara Bizovi-Şevcenko n-a uitat nicicând de unde a plecat, Boianul fremătând în inima ei, cu dorul de mama, cu durerea după tata. În prag de jubileu, însă, ca un cântec de orgă, din toate fluierele îi doinesc doar bucuriile. Pe undele incandescente ale dragostei îi transmit urări de sănătate şi împlinirea sacrelor dorinţe, dintr-o parte, fratele din Chişinău, iar din alta – măicuţa cu tot neamul din Boian, adunat în ecoul unei fermecătoare copilării.

Maria TOACĂ