O Rugăciune la Sfânta Cruce a Voievodului – omagiu adus lui Ștefan cel Mare, Cel Bun, Cel Sfânt”, grație căruia dăinuie neamul românesc în Țara de Sus a Moldovei, pe pământurile vechii Dacii

15 iulie 2026 р. | Categorie: Bucovina

O Rugăciune la Sfânta Cruce a Voievodului – omagiu adus lui Ștefan cel Mare, Cel Bun, Cel Sfânt”, grație căruia dăinuie neamul românesc în Țara de Sus a Moldovei, pe pământurile vechii Dacii

 

„Cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” – astfel, cu reverență și admirație, îl numea Eminescu pe Ștefan cel Mare, un voievod care a rămas în memoria neamului românesc ca un simbol al dăruirii și al jertfei pentru Țară. La Sfânta Cruce a Voievodului de pe Deal  la Cosmin, satul Hrușăuți, un monument emblematic dedicat „apărătorului creștinătății”, a fost oficiat un serviciu divin, un moment de reculegere și omagiu adus celui care a purtat cu mândrie povara domniei și a apărat cu vitejie credința și pământul strămoșesc.

 

„Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!” – aceste cuvinte, scrise pe pergamentul din icoana sa, reprezintă moștenirea testamentară lăsată de Ștefan cel Mare „urmașilor urmașilor noștri”. Aceste cuvinte sunt un îndemn la unitate și la păstrarea valorilor fundamentale ale neamului nostru: credința ortodoxă, limba română, fără de care nu putem exista ca popor, și cinstirea înaintașilor noștri. Prin această iubire față de cele sfinte ale Neamului, ne îndeplinim datoria de a-l cinsti pe Sfântul Ștefan cel Mare așa cum merită.

 

Gloria lui Ștefan cel Mare a insuflat românilor curaj și determinare în momentele de răscruce ale istoriei. Cu numele său pe buze, Eroii au jertfit totul pentru Neam și Țară.

 

 La împlinirea a 522 de ani de la trecerea sa la cele veșnice și cu ocazia a 529 de ani de la victoria arcașilor săi asupra leșilor în Codrii Cosminului, pe 26 octombrie 1497, ne-am adunat pe dealul Crucii din  Cosmin, în apropierea satului Hrușăuți, numit și Plaiul lui Vodă, pentru a celebra memoria acestui voievod de excepție.

Cu osârdia părintelui Dumitru Tocar, parohul Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Oavel”” din Hrușăuți, și sprijinul protopopului Ioan Gorda, al enoriașilor din Voloca și Hrușăuți, precum și al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, la 15 iulie 2024, a fost înălțată și sfințită Sfânta Cruce, un simbol care va aminti generațiilor viitoare despre vrednicia, credința și vitejia Voievodului, grație căruia neamul românesc  dăinuie în această provincie istorică a României.

 

Serviciul divin a fost oficiat de un sobor de înalte fețe bisericești din Ucraina și România, în frunte cu părintele Dumitru Tocar și protopopul Ion Gorda, alături de preoți de seamă precum Teodor Giosan din Câmpulung, Teodor Ciurariu din Dorohoi și Vasile Baltac din Suceava. La această manifestare au fost prezenți și reprezentanți ai comunității, ai Consulatului General al României la Cernăuți -  dna Irina-Loredana Stănculescu, consulul general al României la Cernăuți, însoțită de consulul general de carieră Toma-Cristian Dacica,  generalul de brigadă Ion Burlui, Asociația Culturală Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Suceava.

Cucernicii preoți au evocat momentele de glorie ale lui Ștefan cel Mare, iar manifestarea s-a încheiat cu divinele cântări ale coriștilor de la Biserica din Hrușăuți, dirijați cu măiestrie de profesorul Gheorghe Sadovei. Gospodinele din Hrușăuți au pregătit cu drag pachete întru pomenirea celui mai mare și mai viteaz domn pe care l-a avut vreodată România – Patria noastră istorică.

 

Domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova a început pe 14 aprilie 1457, marcând începutul unei perioade de glorie și sacrificiu. Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan a înfruntat în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, fiind uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia sa a fost marcată de numeroase lupte, în special cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate, dar și cu vecinii săi – polonezii și ungurii, momente ce au fost reflectate de organizatorii acestui eveniment istoric.

 

Un moment crucial în viața sa a fost lupta de la Șcheia din 1486, când Voievodul a căzut de pe cal, zăcând jumătate de zi printre morți. Această experiență, alături de înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită doar cu forța, a determinat o schimbare fundamentală în strategia sa. Prima parte a domniei sale a fost marcată de războaie, iar singura mănăstire pe care a înălțat-o în această perioadă a fost Putna (1466–1469), vestita ctitorie unde se află locul de veșnică odihnă al Marelui Voievod.

 

Pe parcursul celor 47 de ani de domnie, până la moartea sa, pe 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare a reorganizat administrația, a impulsionat comerțul și a refăcut sistemul de apărare al țării. Din acea epocă datează primele cronici și mănăstirile pictate în „stilul moldovenesc”. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992, recunoscându-i meritele deosebite față de Țară.

Ștefan cel Mare a dus peste 40 de războaie, majoritatea victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor în 1469 și bătălia din Codrii Cosminului împotriva regelui Poloniei Ioan Albert, pe 26 octombrie 1497. Însă cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui, împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa, beilerbeiul Rumeliei, pe 10 ianuarie 1475.

 

Cea de-a doua parte a domniei sale a fost dedicată, în special, ctitoriei de biserici și mănăstiri. Cronicile vremii atestă peste 44 de biserici și mănăstiri, înzestrate de Domnitor cu moșii, icoane, cărți sfinte și odoare necesare serviciilor divine.

Sfârșitul Domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoșteau toți că s-au scăpat de mult bine și de multă apărătură.” (Letopisețul lui Grigore Ureche).

 

Ștefan cel Mare a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904). Și noi, cei de astăzi, avându-l ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare.

Astfel, Ștefan cel Mare a fost nu doar un mare conducător militar, ci și un sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr impresionant de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, primind numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

În ultimii ani de domnie, Ștefan a respins expansiunea polonă a regelui Ioan Albert, învingându-l în bătălia din Codrii Cosminului pe 26 octombrie 1497. A fost numit de Papa Sixt al IV-lea „atlet al lui Hristos”. Din relatările cronicarilor, este cunoscut ca un om al rugăciunii și postului, îndemnându-și oștenii la post și împărtășanie înainte de bătălii, fiind povățuit de marele Daniil Sihastrul.

La nici trei decenii de la trecerea sa în neființă, pe 3 februarie 1531, Ștefan cel Mare era amintit de Sigismund I, regele Poloniei, ca „Stephanus ille magnus” („acel mare Ștefan”). Bernard Wapowski, cartograful și istoriograful oficial al aceluiași rege, consemna că domnul moldovean era „principele și războinicul cel mai vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneția la Suceava în vara anului 1502 pentru a-i acorda asistență medicală, îl descria ca pe un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit de supușii săi pentru îndurarea și dreptatea sa.

Astfel, Ștefan cel Mare rămâne un simbol al unității și al dăruirii, un model de urmat pentru noi toți, cei care ne străduim să păstrăm vie memoria și valorile neamului nostru. În fiecare an, la aniversarea trecerii sale în veșnicie, ne adunăm cu toții pentru a-i aduce omagiu, reafirmându-ne angajamentul de a păstra și transmite mai departe moștenirea sa, pentru ca „urmașii urmașilor noștri” să cunoască și să cinstească cum se cuvine figura emblematică a acestui mare voievod.

 

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuți