13 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SIMPLĂ, NEPREFĂCUTĂ IUBIRE…

5 octombrie 2014 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Uneori dimineaţa, se întâmplă să întâlnesc prin centrul oraşului, cam la aceeaşi oră, un tătic, trecut de frageda tinereţe, şi o tânără mămică care îşi duc copilaşii la grădiniţă. Tăticul păşeşte ţanţoş, ţinând de mănă doi băieţei, unul răsărit de-a binelea, aproape să meargă la şcoală. Tânăra împinge un cărucior, din care se zăreşte un bobocel de fetiţă, prea mică să meargă la pas cu mămică-sa mereu grăbită, dar deja „mare” ca să poată umbla la grădiniţă. Bărbatul vorbeşte cu fecioraşii în ucraineană şi-i lasă la o grădiniţă de pe strada Kobyleanska. Tânăra femeie îşi duce fetiţa câţiva paşi mai departe, pe strada Şevcenko, la grădiniţa unde se mai păstrează grupa românească.

Şi ce-i interesant în asta, ce rost au toate aceste amănunte? Se vor întreba cititorii. Dar, aveţi puţintică răbdare şi o să înţelegeţi că nu le-am înşirat de frunză verde. Pe bărbat îl cunosc din vremea când nu avea alte interese decât să le insufle semenilor săi ideea naţională românească, impunându-se o perioadă destul de lungă ca lider al tineretului român din ţinut şi, desigur, patriot de elită. N-o să-l nominalizez, pentru că nu e el unicul (există pe meleagul nostru personalităţi mult mai importante, valoroase şi cu mare autoritate în România, care vorbesc cu nepoţii, în exclusivitate, ruseşte sau în ucraineană). Şi nici nu mi-am asumat rolul de judecător, deşi, în situaţia când omul se expune ca purtător de stindard naţional, nu e numai treaba lui în ce spirit îşi educă copiii.

Oricine din tinerii părinţi români din anturajul său, mai puţin „umflaţi” de patos patriotic, poate sta la îndoială, când e cazul să aleagă cântecele de leagăn, iar mai apoi limba de instruire a copilului. În mod firesc, semenii săi, pe care i-a îndemnat mai demult, până a deveni cap de familie şi tată a doi copii, să nu se lepede de limba maternă, să-şi iubească Patria istorică, pot să-i urmeze şi comportarea manifestată astăzi. Adică, să pună o cruce mare pe limbă şi obiceiurile moştenite de la generaţiile trecute, ca, Doamne fereşte, să nu-i audă copiii vorbă românească, să nu-i „zăpăcească” cu graiul ţărănesc de la vatra străbunilor.

Aşadar, voi pune şi eu cruce pe conştiinţa unor asemenea „patrioţi”, care s-au învăţat atât de şmechereşte să profite de două şi mai multe mame. Dar, în pofida înmulţirii acestora, mai întâlnim pe străzile centrale din Cernăuţi copilaşi care vorbesc între ei româneşte, şi nu scade numărul elevilor la Gimnaziul nr.6, cu limba română de predare. Din fericire, sunt printre noi tineri care îşi educă micuţii aşa cum au fost crescuţi ei de bunici. Aceşti tineri anonimi nu fac paradă de patriotism, ba chiar, habar n-au cine sunt liderii societăţilor noastre naţionale, care „se împotrivesc” deznaţionalizări. Dacă o să-i întrebi cine e cutare sau cutare intelectual de elită, o să strângă ruşinaţi din umeri.

La această categorie a anonimilor, care ne perpetuează neamul fără laude şi fală aş include-o şi pe Ina, tânăra mămică, ce-şi duce fetiţa la grădiniţa cu grupă românească. O cunosc de mai bine de-un an. Prima dată am văzut-o plimbându-se cu copila prin Grădina Publică şi mi-a atras atenţia deoarece am auzit-o vorbind cu fetiţa în limba română. Nu era duminică sau sărbătoare, când, de obicei, vin părinţi de la ţară să-şi delecteze micuţii cu jocurile de atracţie. În zile obişnuite mai mult orăşenii ies cu odraslele prin parc, şi, cunoscând sfiala multor români de a vorbi în public în limba noastră, nu puteam să nu mă iau din urma lor, să nu caut capăt de vorbă. Încă din primii ani, când m-am stabilit la Cernăuţi, nu numai că întorc capul la orice vorbă românească auzită în stradă sau localuri publice, ci am sentimentul că toţi care o rostesc îmi sunt rude apropiate. De fapt, aşa şi este: printre străini orice om la care vezi ceva comun, auzi limba ta, îţi aminteşte de ceva drag de-acasă şi ţi se pare mai apropiat decât neamurile adevărate.

Insuflându-mi simpatie de la prima întâlnire, am vrut să aflu mai multe despre Ina şi familia ei, descoperind că, mai întâi de toate, o caracterizează modestia şi discreţia. Trăieşte de mai mulţi ani la Cernăuţi, dar a recunoscut sincer că n-a fost nicicând la tradiţionalele sărbători şi festivaluri organizate de Societatea „Mihai Eminescu” sau la alte manifestări naţionale. Consemnez acest moment nu ca un reproş la adresa ei sau un neajuns ce-o pune într-o lumină nefavorabilă, ci pentru a evidenţia că nu doar participarea activă la asemenea manifestări ne perpetuează identitatea pe acest meleag, mai ales în acest oraş, odinioară cu pronunţate elemente româneşti, chiar şi în perioada ocupaţiei habsburgice. Cunosc persoane din generaţia mea care n-au lipsit de la nici o ediţie a sărbătorii „Limba noastră cea Română”, rostesc discursuri, abordează probleme, bat alarma în presă, dar copiii lor au fost instruiţi în şcoli ruse, transformate mai apoi în ucrainene, crescând şi maturizându-se absolut înstrăinaţi de rădăcinile părinţilor.

Nici Ina nu-i dintre cei care se ţin strâns de rădăcini. A căzut pe gânduri, când am întrebat-o de unde vine, unde pentru ea este acel sfânt loc „ACASĂ”. După minute grele de tăcere, mi-a spus oftând: „Puteţi scrie că sunt din Cerlena, căci acolo s-a născut mama mea, acolo-mi sunt mormintele bunicilor, acolo a trăit fiinţa cea mai scumpă, bunica Lidia Balaniuc”. Ina s-a născut în Republica Moldova, la Teleneşti, unde a locuit cu părinţii şi a învăţat până în clasa a noua. Şi mama, şi tata i-au fost profesori de fizică. Ei s-au cunoscut şi şi-au unit destinele în timpul studenţiei, la aceeaşi facultate de fizică a Universităţii de stat din Chişinău. Apoi au fost repartizaţi cu serviciul la Teleneşti, baştina tatălui Inei. Criza economică şi politică din Moldova i-au impus pe părinţi să renunţe la activitatea pedagogică şi să caute tărâmuri mai bune. Fiind caractere puternice şi luptătoare, ei s-au desprins de locul deja încălzit, pomenindu-se în satul Costiceni din raionul Noua Suliţă, unde Ina a absolvit Şcoala Medie. „M-am acomodat repede la noul loc de trai, nu m-am confruntat cu greutăţi în şcoală, Numai la istoria Ucrainei, obiect pe care nu l-am studiat în Moldova, a trebuit să depun eforturi, din cauza acestuia am primit medalia de argint în locul celei de aur”, mi-a povestit tânăra, explicându-mi de ce nu-i este simplu să răspundă la întrebarea de unde începe Patria pentru ea.

În schimb, poate spune cu precizie de unde-i începe iubirea – marea dragoste de la temelia căminului familial, ce se temperează cu trecerea anilor, transformându-se în respect, încredere reciprocă şi certitudinea că soţii nu pot trăi unul fără altul. De la Costiceni, Ina a plecat la studii în România, la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Dar mai întâi a trecut prin Crevedia, urmând cursurile pregătitoare. Recunoaşte că n-a prea avut nevoie de acele cursuri, necesare îndeosebi studenţilor care posedau prost, sau nu vorbeau deloc, limba română. Ea era bine pregătită din şcoală, fiind pasionată de ştiinţele reale. Însă, cum altfel avea să-l cunoască pe Sergiu, dacă nu stătea un an la Crevedia? Acolo s-a aprins flacăra dragostei lor, arzând incredibil de lung timp până a fost adusă să încălzească „casa de piatră” – căminul lor familial din Cernăuţi. După trei ani de studii la medicină, Ina s-a întors la Cernăuţi, schimbându-şi radical profilul profesional. A susţinut admiterea la facultatea de limbi străine (secţia limba franceză) a Universităţii Cernăuţene. Iar iubitul ei a urmat până la ultimul sunet Universitatea de Arte din Bucureşti, obţinând specialitatea de sculptor. În toţi aceşti ani, relaţia lor a continuat, despărţirea fiind o bună încercare pentru viitorul comun. Până la ziua nunţii, tinerii au lăsat în urmă o prietenie de vreo şapte ani. Devenind soţia lui Sergiu, Ina a mai câştigat o mică patrie – pitorescul sat Carapciu, unde bunelul aşteaptă cu nerăbdare zilele de duminică, să-i vină în ospeţie nepoţica Sofia.

Am întrebat-o pe Ina cum ar fi vorbit cu fetiţa, dacă se căsătorea cu un ucrainean. „Nu pot să vă răspund, căci nici nu-mi imaginez alt bărbat alături de mine. Dar să ştiţi că mulţi dintre cunoscuţi şi prieteni se miră că vorbim cu fetiţa româneşte, nu ne înţeleg, se uită rău la noi. Sinceră să fiu, noi nu ne-am pus special scopul să vorbim cu ea numai româneşte. E ceva firesc, cum ai respira aer curat. O învăţăm să se poată înţelege cu copiii în ucraineană, şi la grădiniţă deprinde această limbă de la copilaşii ucraineni”, mi-a mărturisit tânăra. Trebuie să menţionez că Ina, deşi a copilărit în Moldova şi n-a studiat limba ucraineană în şcoală, posedă la perfecţie ucraineana. Aşa rezervată cum este, mi-a dezvăluit totuşi un secret: socrul ei din Carapciu, Vladimir Borovik, este ucrainean de naţionalitate, originar din regiunea Volyn. Ajuns prin căsătorie într-un sat românesc, bărbatul a respectat legile locului, respectând acum alegerea fiului pentru limba română.

Deoarece Ina preferă să nu-şi etaleze în amănunte viaţa, am depănat sumar povestea ei, doar pentru un simplu adevăr: ca românii să nu dispară din Cernăuţi nu trebuie să fim mari patrioţi, să edităm „opere alese”, să ne „răstignim” pe zeci de cruci etc. Pur şi simplu, trebuie să vorbim cu copiii româneşte.

Maria TOACĂ