19 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DEPLÂNG ŞI EU VREMURILE CELE BĂTRÂNEŞTI, DE DEMULT...

7 octombrie 2014 р. | Categorie: Din poşta redacţiei

Zilele acestea am citit pe site-ul satului Costiceni un articol minunat semnat de Todor Nicolaevici din satul Suceveni, care se intitulează „Plâng si deplâng”. Acest articol a fost publicat în ziarul „Zorile Bucovinei”, nr. 61 din 16 octombrie 2013 şi ne demonstrează cât de mult se aseamănă obiceiurile românilor bucovineni cu ale românilor din Odessa, care au ajuns pe cale de dispariţie. Aş vrea să scriu şi eu câte ceva din ce mai ţin minte, căci deplâng şi eu vremurile cele bătrâneşti. Mult aş da şi eu ca să se întoarcă timpurile cele înapoi. Este o grozăvie şi mă înfiorez când cei tineri şi mai în vârstă au o nostalgie după viaţa în comunism, de parcă au dat uitării tot ce a fost al nostru autentic, nu adus de pe aiurea. Toate cele despre ce scrie autorul le-am prins şi eu. Pe vremuri, de Crăciun, sau la hramul bisericii, oamenii veneau în ospeţie cu trăsuri, împodobite cu zurgălăi. În aer se simţea o veselie şi sufletul cânta, iar acum de sărbători prin sate nu se aud nici câinii. Iarna de sărbători colindau şi cei mari, şi cei mici. Toţi ştiau a colinda. Acum când vin copiii să ureze pe cineva, se aude numai clopoţelul, căci ei nu mai ştiu cuvintele acelor frumoase urături.

Despre un obicei foarte interesant am aflat întâmplător de la lelea mea. Ea era tare încântată de flori. Când eram eu mică, gospodăria şi casa ei erau „inundate” de flori. Era luna august, stăteam lângă fântâna ei şi nu-mi puteam dezlipi privirea de la o tufă înaltă de flori galbene, numite de localnici "Mărită-mă mamă".

Lelea îmi zise zâmbind:"Vezi, acum obiceiurile au dispărut. Nu mai am fată de măritat, da floarea asta tot o mai ţin la poartă". Am rugat-o sa-mi lămurească ce însemna pe timpuri acest obicei.

Ea mi-a zâmbit, zicându-mi: "Pe vremuri străbunii mei puneau la un loc văzut această floare, ca cei străini să înţeleagă că aici este o fata de măritat. Flăcăii se uitau cum arată gospodăria, pândeau cât de frumoasă este fata. Dacă se potriveau, se întâmpla că trimiteau peţitori". Bujorii erau semnal că în gospodărie este un flăcău.

In privinţa clăcilor pot spune că ele au fost puterea neamului nostru. Străbunii nu se temeau să-si zidească case, fiindcă ştiau că în ajutor vor veni clăcaşii şi vor pune umărul la ajutor. Până nu se acoperea casa, nimeni nu lăsa treaba baltă. Pe clăci se baza toată comuna sătească. Nu era om gospodar, care să-şi facă casa fără clacă. Dacă nu venea cineva la clacă, ţăranii se întrebau ce s-ar fi putut întâmpla. Erau clăci la care participau mai mult bărbaţii: la acoperitul casei, confecţionarea de chirpici. Dar la împinsul podului veneau femei şi bărbaţi. Copii care erau mai măruţi tot luau parte. Adeseori luau seama de copiii mai mici. Femeile făceau mâncare. În post se găteau mâncăruri de post. În ogradă se întindeau mese din scânduri. Vinul se cinstea poate numai 2 pahare, ca să nu-i apuce moleşeala. Seara, de obicei, mânca fiecare acasă. Clăcile erau mari si mititele. La cele mici se da cu lut, cu paie... Mai erau clăci la muiat cânepa. Săpatul fântânilor era un lucru interesant. Se binecuvânta de preot. Femeile nu luau parte. Pregăteau mâncare. Apoi fântâna se sfinţea în solemnitate, se făcea agheasma  şi o luau oamenii în casele lor. Ţăranii puneau la fântâni uluci din piatră, în care se adăpau animalele, femeile se spălau pe mâini și picioare, uneori chiar spălau şi rufele. Era interesant sa vezi cum aduceau cu căruţa lemne din pădure pentru ciutura fântânii, cum aninau o piatră pentru cumpănă, cum puneau lanţul şi mânerul ciubărului. Era o muncă colosală. Mi-i dor de copilăria mea ţărănească!

Paulina CICANCI, Odessa