17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

I. TRECUT PRIN FOC ŞI SABIE

10 octombrie 2014 р. | Categorie: Din poşta redacţiei

Orice sat, ca şi oamenii, îşi are vârsta sa, îşi are un destin, marcat de întâmplări bune şi rele. De multe ori m-am întrebat care e vârsta adevărată a baştinei mele – Boianul. Am cercetat diverse izvoare, însă nu pot răspunde cu certitudine la această întrebare, deoarece nu avem dovezi bazate pe documente referitoare la întemeierea vetrei satului. Putem doar să presupunem că a existat încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, deoarece într-un document din timpul domniei lui Petru Rareş, din anul 1528, este deja numit Marele Boian. Despre Lehăceni se pomeneşte într-un hrisov al voievodului Radu din 1617, care dăruieşte Lehăcenii lui Onofrei Vrânceanu şi fiilor săi. În 1662 o pătrime din acest sat o stăpânea Gavrilaş Mateiaşi: Lehăcenii „ce sunt la un loc cu Boianul” au fost moşia lui Alexandru Niculcea (Aşa mărturiseşte documentul).

Deşi e amintit în documentele a peste 20 de voievozi ai Moldovei, nu ne este clară „naşterea” satului nostru. Poate că am fi aflat, dacă Boianul n-ar fi fost la margine, la graniţa a trei imperii mari: Rusia, Austro-Ungaria, Turcia. Din această cauză, oamenii locului au avut mult de pătimit, satul devenind arena de luptă între cele trei mari puteri. Omul, când îmbătrâneşte, s-a zis cu el. Dar satul cu cât e mai bătrân, cu atât îşi îmbogăţeşte istoria. Trecând prin foc şi sabie, Boianul nostru a reînviat din propria cenuşă, ca pasărea Phoenix, devenind mai tânăr, mai frumos.

Într-un articol, publicat în „Zorile Bucovinei”, dl A. Moisei atrage atenţia cititorilor că anul acesta se împlineşte un secol de la începerea primului război mondial. În acel război, Boianul a suferit foarte mult, fiind şters de pe faţa pământului. Sătenii au fost evacuaţi forţat în Rusia, în regiunea Astrahani, iar când s-au întors acasă, au găsit numai ruine şi cenuşă. Satul şi câmpiile din împrejurimi erau acoperite numai cu mormintele ostaşilor care au luptat şi şi-au găsit moartea pe pământul nostru. Boincenii au fost nevoiţi să sape bordeie, să-şi reînceapă viaţa pe loc gol.

Iată cum descrie începutul primului război mondial în ţinutul nostru Aniţa Nandriş, în cartea sa „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”: „În anul 1914 s-au început războiul mondial. Era vara pe la Sf. Ilie, într-o duminică dimineaţă. Părinţii mei au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Deodată vedem la poartă două căruţe încărcate cu straie, saci, deasupra femei şi copii şi ne întreabă pe noi unde e tata, mama. Noi spunem că la biserică. Iar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cât mai repede să vie acasă. Erau două familii din satul Boian, care se hrămuiau cu părinţii. Tata, mama îi poftesc să intre în casă. Uite ce-i războiul s-au început, armata austriacă se retrage şi vin muscalii. Uite noi suntem gata cu căruţele să fugim şi îl întrebă pe tata, da voi ce gândiţi?”.

Nu toţi boincenii au fost în stare să plece pe unde le-a fost voia. Majoritatea au fost ridicaţi şi duşi în Rusia, unii rămânând acolo pentru totdeauna.  Parohul de atunci al bisericii s-a refugiat în România. Prin grele încercări trecea preotul Gheorghe Volcinschi în acea perioadă, fiindcă şi soţia îi decedase. Când s-a întors, la 14/24 mai 1918, a scris conducerii eparhiale din Cernăuţi următoarele: „Rog cu deosebit respect a lua cunoştinţă că frumosul târguşor Boian e prefăcut astăzi în completă ruină, comuna întreagă e distrusă, casele parohiale tot aşa, biserica părăsită, deteriorată, prefăcută în cazarmă şi pângărită. Bieţii parohieni, cei rămaşi în viaţă, se reîntorc încetinel, dornici să-şi vadă glia, unde au petrecut zile mai bune, din depărtare din Rusia, guvernământul Astrahan, pe lângă lacul Caspic, deportaţi cu sila… Ei înşişi sapă bordeie, petrec deocamdată în crăpăturile pământului şi-n văgăuni până la alte dispoziţiuni ale guvernului ţării”.

Fără să aştepte prea mult ajutorul autorităţilor, gospodarii din Boian şi Lehăceni, din îndemnul inimii, au adunat bani pentru refacerea sfântului locaş. Astfel, la 6/19 octombrie 1920, parohul din Boian raporta Consistoriului că biserica a fost reparată şi înzestrată cu cele necesare pentru oficierea serviciului divin. Sfinţirea bisericii a fost planificată pentru ziua de 21 decembrie 1920.

Au trecut de atunci 94 de ani, dar nu poate fi dat uitării tabelul donaţiilor, prezentat de oficialul parohial din Boian. Din acest tabel aflăm că la repararea bisericii şi-au adus contribuţia plenară 14 enoriaşi: Mihai Toacă a donat 21 mii de coroane, Ion Lazur – 19 mii, Toader Babii – 12 mii, V. Harasâm – 3 mii… În listele donatorilor din acea perioadă figurează organizaţii culturale, reprezentanţi ai altor confesiuni. În zile de grea cumpănă, în mijlocul boincenilor a apărut, ca un sol ceresc, pastorul lor – părintele Gheorghe Volcinschi, pentru a-i îmbărbăta şi a-i însufleţi la fapte creştineşti. Iar după retragerea cucernicului părinte la mănăstirea Putna, unde s-a călugărit, parohia Boianului a rămas în seama preotului Mihai Rusu. Cred că în arhivele Mănăstirii Putna s-ar putea să se afle ceva materiale despre preotul Gheorghe Volcinschi. Dar nu ştim care i-a fost numele de călugăr.

În anul 1936, după cum remarca şi profesorul de istorie A. Moisei, osemintele din cimitirele militare şi din mormintele izolate ale soldaţilor au fost reînhumate la Valea Cosminului, unde a fost înălţat Memorialul eroilor din primul război mondial. După cum notează dl Moisei, au fost reînmormântaţi 3744 de ostaşi, din care aproximativ o treime sunt din Boian. Cu putem afirma că aceste date sunt precise, deoarece multe morminte n-au fost descoperite şi se mai află pe undeva pe teritoriul Boianului.

În armata austro-ungară s-au aflat şi mulţi tineri din Boian. Unii dintre ei, mânaţi să lupte pentru o putere străină, nu s-au mai întors la vatră, rămânând să zacă pe câmpul de luptă. Dar câţiva au avut norocul să se întoarcă la baştină.

Voi povesti în continuare despre un fiu al satului nostru, care a avut acest noroc, dar destinul l-a purtat prin hăţişuri îngrozitoare, sfârşindu-se tragic odată cu faimoasa „eliberare” a nordului Bucovinei. Ilie (Iliuţă) Vaipan a trecut prin două războaie mondiale, lăsând o preţioasă amintire – jurnalul personal. Acest mândru bărbat şi trei fii ai săi, falnici ca brazii, au fost nimiciţi de călăii „eliberatori”, dar a rămas această relicvă incomparabilă, care a rezistat tuturor vicisitudinilor. Odată am arătat carneţelul lui Ilie Vaipan la nişte oaspeţi din România, aflaţi într-o delegaţie la Boian. O persoană m-a implorat să i-l încredinţez, că o să-l editeze. Ispita era mare, însă nu m-am încumetat să mă despart de această preţioasă comoară, nespus de importantă pentru istoria Boianului. Pagini îngălbenite, scrise cu creionul şi cerneală, ne aduc din negura timpului 120 de cântece, balade, amintiri, însemnări şi observări personale ale ostaşului. Sunt cântece patriotice, pe versuri de Eminescu, Coşbuc, alţi renumiţi poeţi. Unele pagini sunt înfrumuseţate cu desene de-ale autorului. Parcurgând cu ochii foaie după foaie, aflăm adresele pe unde s-a aflat ostaşul Ilie Vaipan în primul şi în cel de-al doilea război mondial.

Eleonora BIZOVI,corespondentă netitulară

(Va urma)