26 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE CE UNII BUNICI STAU „CU COADA ÎN BALTĂ”?

21 octombrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Am auzit această expresie prima dată acum câteva zile de la un om înaintat în vârstă. Nu vreau să-i spun bătrân, căci deja şi mie acest cuvânt îmi zgârie neplăcut auzul. Dar nu vârsta sa, încărcată de înţelepciune, m-a provocat să scriu aceste rânduri. Deoarece m-a impresionat modul pitoresc de exprimare, am căutat expresia, neauzită până acum, prin dicţionare, apelând şi la atotştiutorul Google. N-am găsit nicăieri vreo explicaţie la „a sta cu coada în baltă”, astfel ajungând la concluzia că, probabil, e ceva specific pentru graiul omului respectiv sau aşa se spune numai la baştina sa.

La drept vorbind, m-a surprins plăcut doar ineditul expresiei, dar nu şi subînţelesul ei, adică ceea ce a vrut omul să-mi dezvăluie cu disperată amărăciune prin aceste cuvinte. Ca să nu obosesc cititorul cu prea multă filozofie, voi trece la subiectul propriu-zis. Bărbatul care a predat istoria în limba română, într-un sat românesc, de mulţi ani se află la odihna binemeritată. Face parte din vechea şi sănătoasa generaţie de români, care stă de strajă tradiţiilor străbune, este nelipsit la activităţile extraşcolare ale elevilor din satul natal, povestindu-le despre frumoasele obiceiuri de odinioară, despre rolul educativ al şezătorilor, despre meşteşugurile ţărăneşti date uitării şi multe alte lucruri ce-l făceau pe om gospodar de frunte.

Am avut prilejul să-l ascult şi eu cu mare admiraţie, bucurându-mă pentru satul unde mai trăiesc astfel de oameni, pentru elevii care au avut un asemenea profesor, dar, mai ales, pentru nepoţii care au un bunic aidoma sfătosului Ion Creangă. Încântată de discursul său, am primit cu resemnare şi obiecţiile la adresa activităţii mele profesionale, mai precis la unele articole publicate în ultimul timp în „Zorile Bucovinei”. Dar numai până la momentul când a recunoscut că nu este abonat la ziarul nostru, ci ne citeşte din când în când şi mai aude despre ce scriem de la alţii. Mie personal mi-a obiectat că nu e frumos să-i critic pe români, adică pe „oamenii noştri”, referindu-se la un caz concret despre care a auzit tot de la alţii că „nu este adevărat ce am scris”.

N-am găsit de cuviinţă să vă dezvinovăţesc, însă i-am expus amănunţit acel caz, sfătuindu-l să citească singur articolul, dar nu să-şi facă păreri pe seama celor relatate de alţii. Totodată, l-am întrebat cum ar trebui să procedeze un jurnalist de la un ziar românesc şi, în genere, un român de bună credinţă: să-i laude pe „ai noştri” pentru că renunţă la limba maternă, umblă cu două şi mai multe feţe, afişează un patriotism de paradă? „Dacă vă referiţi la directori de şcoală sau la cei cu posturi mai mari de conducere, apoi se tem sărmanii”, mi-a spus bărbatul, reproşându-mi că nu e bine să lovim şi noi în ei.

I-am răspuns că ne este binecunoscută şi înţeleasă teama celor ce se ţin în funcţii de stat numai prin slugărnicie şi vânzare de neam, neîndrăznind măcar să insiste asupra respectării legilor ce ne garantează drepturile ca minoritate etnică. Însă dacă tremură de frică, să stea liniştiţi la locurile lor, hrănindu-se din blidul de linte. Profesorul pensionar a rămas fără replică, recunoscând că-i nevoit să tacă, deoarece „stă şi el cu coada în baltă”: „Şi nepoţelul meu umblă la o şcoală ucraineană din satul vecin, tocmai la patru kilometri de casă. Cât nu i-am bătut capul fiului să nu necăjească copilul, căci şcoala noastră e doar la câţiva paşi. Nu m-a ascultat. E căsătorit cu o ucraineancă, nu pot să le stric familia”.

Tristeţe apăsătoare, neputinţă disperată pătrundeau din vocea acestui om. L-am crezut că suferă sincer pentru „neascultarea” fiului şi nu puteam găsi cuvintele de consolare, dar nici vreo replică de condamnare a acestui bunic nefericit. Posibil, o fi greşit ceva în educarea fiului, dacă acela este pornit contra limbii în care a fost crescut. Şi nu e vina nurorii ucrainence. Aici aş aduce exemplul unei tinere din Ivano-Frankivsk, căsătorită cu un cetăţean român, familia fiind stabilită la Cernăuţi. Ea a învăţat şi vorbeşte la perfecţie limba soţului, şi-a dat băiatul la şcoala cu predarea în limba română, argumentându-şi opţiunea prin faptul că „în casa lor cântă cocoşul”. Am şi alte exemple de familii mixte, cu precădere din Cernăuţi, în care cântă „cocoşul” sau „găina” de naţionalitate română. Dar nici bunicul despre care am scris mai sus nu e unicul care „stă cu coada în baltă”. Cunosc bunici pătrunşi de spiritualitate românească, purtători de valori naţionale, şi cu nepoţi daţi în şcoli ucrainene, deşi părinţii acestor micuţi (copiii acestor bunici) sunt români, ba chiar unii au absolvit instituţii de învăţământ superior din România. Cei ce s-au împăcat să stea cu coada în baltă poate ar trebui să-şi amintească de ce n-are ursul coadă. Odată şi odată gheaţa te strânge prea dureros şi trebuie ruptă. Dar cu ce preţ?

Maria TOACĂ