05 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DORUL ÎNLĂCRIMAT, DEPARTE ÎN COPILĂRIE...

1 noiembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Pasărea visului îmi legăna zilele –

din zâmbetul Bunului până-n grija Bunicii…

Bucuria n-avea nicio uşă-ncuiată,

nu ştiam rănile şi durerile fricii!...

(George L. Nimigeanu)

Demult au fost acele zile fără de griji, când îi cânta lângă leagăn pasărea norocului şi nici o piedică nu-i sta în calea fericirii. Parcă nu i-ar sta bine unei femei hăt trecute de 70 de ani să tânjească nostalgic după zilele trandafirii ale copilăriei, deplângându-şi cu sinceră durere bunicii. Dar Eleonora Fediuc de la Roşa nu se ruşinează de lacrimile ce-i umezesc faţa atunci când îl pomeneşte pe bunelul Vasile. Ori de câte ori vine la biserică, duminica sau de sărbători, se opreşte cu gândurile departe în trecut, închinându-se în faţa crucii unde e înscris numele bunicului ei, Vasile Saftencu, alături de alţi români de la Roşa maltrataţi în lagărele staliniste.

Cu mulţi ani în urmă, când câţiva enoriaşi au început să adune bani pentru înălţarea crucii, a dat şi ea 200 de ruble (i se pare că încă circulau rublele în acea perioadă), din economiile-i secrete, ca să nu ştie ceilalţi din familie. Nu că ar fi fost careva împotrivă, dar crede că orice pomană este primită atunci când se face în tăcere.

Până acum am avut prilejul să ascult şi să înregistrez zeci, sute de mărturii ale urmaşilor celor deportaţi, martirizaţi de regimul dictatorial. Pentru mulţi tragediile rudelor au rămas astăzi ca o tristă poveste, căci, e firesc ca rănile să se tămăduiască, durerile să se potolească. Pierderea fiinţelor dragi ne ţine o vreme, mai puţin sau mai mult lungă, în chingile durerii, devenind cu timpul un sporadic şi potrivit prilej de pomenire. Însă Eleonora Fediuc, femeia pe care am cunoscut-o în această toamnă, la slujba de pomenire a românilor martiri de la Roşa, plângea cu lacrimile copilului de acum 70 de ani, ca în ziua când şi-a văzut pentru ultima oară bunelul. Atât de vii îi sunt evocările din rana deschisă a memoriei, de parcă totul s-a întâmplat mai ieri, de parcă nu şi-a depănat şi ea îndeajuns ghemul suferinţelor, înfruntând încercările sorţii de cele mai multe ori de una singură. Acum când firul vieţii se face tot mai subţire, aidoma unei raze străvezii, chipurile oamenilor dragi, plecaţi la Domnul îi apar noaptea în vise şi aievea în preajmă. Când îi visează ştie că trebuie să meargă la morminte, să dea ceva de pomană de sufletele lor.

Numai bunelul Vasile n-are loc în cimitir, Eleonora îl pomeneşte lângă crucea din curtea bisericii. În inimă îi răsună mângâietor ecoul vorbelor sale: „Lasă, nu te zgârci nevastă, o să ajungă şi ea gospodină şi va avea grijă de noi la bătrâneţe, ori măcar va avea de noi aminte”. Aşa se opunea bărbatul soţiei sale, când aceea îl certa mai în glumă, mai în serios: „Nu fi atât de darnic, măi Vasile, nu vezi că copila asta ne sărăceşte”.

Eleonora a avut grijă până la ultima ei suflare de bunica Leontina cea „zgârcită”, iar bunelului cel darnic ia rămas datoare cu amintirea şi pomenile. „Eram tare mulţi, vreo nouă copii – mari şi mici, şi toţi veneam pe capul bunicilor, Leontina şi Vasile. Ei erau gospodari înstăriţi la Roşa. Ţineau două perechi de cai: una înhămată la căruţă, pentru lucru, iar altă pereche – la calească, pentru plimbări… Bunelul avea un magazin, cu fel de fel de bunătăţi. De aceea nu trecea zi să nu-i sar în braţe. Îmi dădea bomboane, prăjituri… Eram mai îndrăzneaţă decât ceilalţi copii, nu mă lăsam până nu primeam pe ce puneam ochii, de aceea bunica spunea că „o să-i sărăcesc”, mi-a povestit Eleonora despre cel mai fericit crâmpei din copilăria ei.

Născută în anul 1938, era mică de tot când bunelul i-a fost mânat în lagărul morţii. A avut parte de foarte puţine clipe de fericire alături de el, dar şi acele au fost îndeajuns ca să-l ţină minte cât va trăi. „Au încercat să fugă, împreună cu cinci copii mici, cu câteva lucruri în căruţă. Departe de casă, în drum, au fost prinşi. Bunica şi cu cei mici s-au întors pe jos acasă, iar bunelul, după cum am aflat mai târziu a fost mânat în lagărul de la Onega, unde şi-a găsit sfârşitul ca şi alte sute şi mii de români”. Asta e tot ce ştie nepoata despre fiinţa ce o pomeneşte mereu în rugăciuni.

Au fost mulţi şi buni gospodari românii de la Roşa, având livezi înfloritoare, imaşuri, grădini… Pe strada Nucilor (Orehovska) răsuna doar vorba românească. Erau mai privilegiaţi, se ţineau mai mândri decât conaţionalii din localităţile rurale, deoarece se considerau totodată şi orăşeni. Roşoşencele, îmbrăcare în fuste înflorate după moda nemţească, îşi purtau graţioase coşurile cu fructe şi legume pe cap, aducându-şi rodul grădinilor la târg. Trăind alături de nemţi şi ucraineni, ei n-au suferit atât de grav disconfortul lingvistic după instaurarea pe tron a limbii ruse. Odată cu această limbă au dat peste ei şi alte răutăţi, colţul lor de rai atrăgând străinii, cărora le-au picat cu hârzobul din cer case şi mândre gospodării abandonate în mare parte de nemţi. Băştinaşilor li s-au tăiat grădinile, livezile. Dar şi după masiva jăcmănire, românii de la Roşa au rămas ca spinii în ochii noilor stăpâni, ajungând să se numere vreo zece la o sută. E o mare minune că astăzi vorba românească mai răsună în biserică şi în şcoală.

De fapt, oameni cu credinţă şi caracter, asemenea Eleonorei Fediuc, nu se pierd, nevoile fiindu-le cel mai bun învăţător în viaţă. „Am lucrat 25 de ani la „Trembita”, am fost o muncitoare bună, am strâns bani şi mi-am făcut singură o căsuţă frumoasă, cum mi-am dorit. Dă Doamne ca toată lumea să fie mulţumită cum sunt eu”, spune femeia, printre suspine. Or, a avut şi necazuri mari, mai ales în prima căsnicie. Cu primul bărbat a trăit zece ani şi l-ar fi răbdat, dacă n-o mânca soacră-sa de vie. Dar n-a pus mâinile pe piept, şi-a construit singură casă, s-a refăcut şi căsnicia, ducând un trai bun timp de 22 de ani cu cel de-al doilea soţ. Îndurătoare i-a fost soarta şi după moartea lui, ferind-o de singurătate. Are mare bucurie de la nepoţi. Pe unica sa fiică, Mărioara, n-a avut timp s-o alinte, iar copiii ei îi sunt un adevărat dar ceresc. Nastasia umblă cu bunica la sfintele slujbe, cântă în corul bisericesc. Cu har duhovnicesc a fost miruit din copilărie nepotul Mihai, care a urmat Academia Duhovnicească din Chişinău, şi acum se află sub ascultare pregătindu-se să fie hirotonisit ca preot. Atâta bucurie i-a dăruit Dumnezeu prin aceşti copii, pentru care e în stare, la vârsta ei să muncească zi şi noapte! Rar cine ţine astăzi la Roşa vacă, iar ea se necăjeşte, spunându-le nepoţilor că se simte mai bine cu animale pe lângă casă. Şi pentru o masă de pomenire la biserică are din ce coace dulciuri delicioase, căci smântâna şi brânza de la văcuţa ei nu sunt ca cele din magazin. Deşi viaţa nu i-a aşternut covoare înflorate în faţă, a ştiut să culeagă şi flori de pe drumul ei cu mărăcini.

Maria TOACĂ

În imagine: Eleonora Fediuc aprinzând o lumânare pentru veşnica odihnă a bunelului Vasile