05 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SE ÎNTOARCE ÎN TRECUT, PENTRU A PĂŞI ÎNAINTE

12 noiembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecleziastul).

Aceste cuvinte din Sfânta Scriptură îi sunt călăuză în viaţă, lumina ce-i arată drumul înainte, dar şi o consolare, un fel de alifie tămăduitoare peste rănile nenorocului, un antidot contra ghinioanelor ce-l urmăresc, în mod firesc, pe omul deprins să trăiască modest, cu mici necesităţi materiale. Aşa l-aş caracteriza în câteva cuvinte pe pictorul Mihai Alisavetei, pe care l-am descoperit acum câţiva ani. A trăit mereu pe aproape de noi, a purtat în suflet aceleaşi doruri şi aspiraţii, însă rămânea izolat în universul său, în virtutea modestiei, caracterului, împrejurărilor, a vocaţiei artistice. Doar oamenii de creaţie autentici numaidecât au şi stranietăţi. Ei aspiră spre înălţimi, iar nouă, celor bine înfipţi cu picioarele pe pământ, ni se pare că sunt nişte rătăciţi cu capul în nori.

De aceea, poate, pictorul Mihai Alisavetei se pierde undeva în umbră, nu-şi anunţă zgomotos prezenţa la manifestările noastre naţionale, chiar şi atunci când vine să-şi bucure conaţionalii cu rodul creaţiei sale. Deşi n-a rămas neobservat, totuşi, nu s-a bucurat de publicitatea binemeritată la 15 ianuarie anul curent, când a pregătit o impunătoare expoziţie personală, vernisată la Casa Naţională a Românilor de sărbătorirea zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Astfel şi-a exprimat cu înnăscuta-i modestie ataşamentul faţă de poetul său cel mai drag, spre care a parcurs o cale atât de lungă, aidoma „miilor de ani” din „La steaua”, poezia ce-i răscoleşte întruna nelinişti. Acest vernisaj, cu genericul „Figuri emblematice în creaţia lui Eminescu”, a fost şi rămâne foarte important pentru artistul ce şi-a căutat zeci de ani identitatea, cultivată în frageda-i copilărie de bunica sa Veronica Cojocaru de la Roşa, dar pierdută mai apoi în vâltoarea unor timpuri nefaste.

A mai avut o expoziţie personală cu două decenii în urmă, într-un anturaj prestigios, la Muzeul de Artă din Cernăuţi, unde a uimit plăcut vizitatorii cu lucrări inedite de tapiserie. A participat, cu picturi şi tapiserii, la vernisaje colective din Kyiv, Odessa şi alte oraşe. Însă expoziţia personală din acest an, care a înnobilat vreo trei săptămâni atmosfera din sediul Societăţii „Mihai Eminescu”, este cea mai scumpă sufletului său de artist, fiindcă a fost prima în mijlocul neamului redescoperit, lucrările cuprinse în ea fiind create pentru şi despre români. Pentru prima dată, Mihai şi-a expus comorile cele mai de preţ în faţa unor oameni dragi, apropiaţi, dar şi faţă de care simte un fior de teamă, de sfială. Se ruşinează că nu vorbeşte româneşte corect ca prietenii şi cunoscuţii de acelaşi sânge, că nu cunoaşte în profunzime creaţia eminesciană, istoria românilor.

Însă, spre deosebire de mulţi cunoscători, el a pătruns mult mai adânc în trecutul nostru de glorie – cu intuiţia-i artistică şi dragostea-i curată, adevăr nuanţat în cele 30 de lucrări expuse de ziua naşterii lui Eminescu. Grafică, portrete în ulei, compoziţii de tapiserie – toate au răsărit ca o evocare a istoriei românilor şi sinceră, pioasă omagiere a geniului eminescian. Or, imboldul de a-i picta pe bravii voievozi îi izvorăşte tot de la fremătările eminesciene din suflet. Conturând portretele lui Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Aron Pumnul, pictorul transcende în epocile cele mai scumpe Poetului nostru naţional, ştiind că trecutul gloriilor române a fost pentru Eminescu nirvana în care-şi găsea pacea deplină. Într-un moment de inspiraţie divină, l-a desenat şi pe Decebal, aşa cum şi-l imaginează din cele citite în ultimul timp. Acum câţiva ani, când l-am întâlnit prima dată, artistul mi-a mărturisit că-i apare în vise şi regele geto-dac Burebista, dar ca prin ceaţă, de aceea aşteaptă o înseninare pentru a-l reda culorii.

Spuneam mai sus că oamenii de creaţie sunt visători, cu frumoase, neînţelese rătăciri pentru muritorii de rând. A fost o perioadă când Mihai Alisavetei simţea acut necesitatea de a picta sfinţi, de a se retrage în lăcaşe de închinare. Avea senzaţia că reînvie în inima sa acea chemare de demult, intuită de bunica sa Veronica, unica din familie care a insistat să-l orienteze pe calea duhovnicească, visând ca nepotul să îmbrace veşminte preoţeşti. Apropiindu-se şi el de pragul vârstei a treia, bărbatul se simte un copil inocent când îşi aminteşte de această bunică pe linie maternă, decedată la vârsta de 64 de ani, care din 1935 a fost membră a Societăţii culturale româneşti „Ţeţina”, a cântat în corul acesteia, având o impresionantă voce soprano. Deşi au trecut mai bine de două decenii de când i s-a stins lumânarea vieţii, nepotul îi păstrează chipul ca pe un talisman ocrotitor şi aducător de noroc. Ea l-a învăţat să citească şi să se roage la Dumnezeu româneşte. În casa ei, când era mic îi plăcea să se „joace” într-un ungher retras cu un album plin de fotografii, din care îl priveau fete şi flăcăi îmbrăcaţi în costume pitoreşti – cămăşi brodate, cojocele şi căciuli ţurcăneşti. Cu toate că nu i-a îndeplinit visul de a deveni preot, în anumite perioade el s-a manifestat ca fidel slujitor al bisericii, pictând sfinte lăcaşe.

În pofida constrângerilor materiale, Mihai Alisavetei îşi permite luxul de a se consacra artei, creând doar la îndemnul sufletului. „A fost un timp când mă domina dorinţa de a picta biserici. Prima dată am auzit un glas, când mă rugam în Biserica de la Clocucica, unde mă angajasem să pictez sfintele icoane. Am mai avut vedenii şi în alte biserici, după care m-am apropiat de români cunoscători ai istoriei şi am început să-i pictez pe bărbaţii neamului ce au proslăvit Cernăuţiul”, mi-amărturisit el. Evocând cuvintele bunicei de la Roşa că „e un mate păcat să-ţi vinzi dragostea”, mi-a povestit cu câtă mare dragoste îl pictează pe Eminescu. Or, pentru el, ca artist plastic, nu există alt chip omenesc mai frumos pe lume. O lucrare de-a sa, cu chipul de zeu al Poetului, va răspândi raze de lumină şi în redacţia „Zorilor Bucovinei”, în sala unde ne întâlnim la cele mai semnificative evenimente de respiraţie românească.

Acum pictorul s-a retras în nirvana trecutului românesc, sufletul şoptindu-i că trebuie să recupereze pierderile din tinereţe, să restituie multe datorii morale faţă de neamul său. Este obsedat de legendele despre Ştefan cel Mare, de destinele marilor personalităţi istorice. Suntem în aşteptarea portretului Viteazului Voievod al Moldovei, la care lucrează în prezent, la comanda redacţiei. Obsesia pictorului pentru trecutul de aur al românilor se încadrează de minune într-un vers de Adrian Păunescu: „Sunt sătul de prezent,/ Nu mai vreau viitor,/ Dar mă-ntorc în trecut/ Că nu vreau nici să mor”. Ca şi poetul, pictorul îşi găseşte sensul vieţii şi al creaţiei în trecutul care-i dă puteri şi încredere că există un rost de a merge înainte.

Perindarea întâmplărilor de la primii săi paşi prin Cernăuţi (a crescut şi a trăit cu părinţii într-un apartament de pe actuala stradă Ivan Franko, vizavi de fostul Liceu german, unde şi-a făcut studiile Luceafărul poeziei româneşti) este o dovadă că trebuia să ajungă la Decebal şi Ştefan cel Mare. Am mai scris despre drumul spinos al redeşteptării sale, totuşi reamintesc că pictorul Mihai Alisavetei a trecut prin multe încercări în calea revenirii la rădăcini, ajutat poate şi de nişte pozele vechi, diferite acte mărturisitoare despre originea românească a ambilor părinţi. Din partea paternă, familia îi descinde din Mihalcea. După război, pe umerii bunicei Eufruzina Alisavetei a căzut povara de a creşte de una singură şase copii. Bărbatul ei, refugiat în România, şi-a refăcut viaţa cu o altă femeie, stabilindu-se aproape de graniţă, la Botoşani. Copiii şi nepoţii din astă parte a frontierei nu l-au mai văzut. Mihai ştie doar că bunicul său a murit în 1978. Contrar dorinţei şi pasiunilor sale, Gheorghe, tatăl lui Mihai, a fost dat unui sobar din Cernăuţi ca să-l înveţe şcoala supravieţuirii şi meseria, devenind mai târziu un meşter cu mâini de aur. Mihai i-a moştenit talentul pentru pictură şi modelarea în lut, realizând visul părintelui. Dar a crescut departe de casă, s-a format într-un mediu străin fiinţei sale. Din clasa a cincea, la recomandarea unui pictor cunoscut, a fost trimis la o şcoală pentru copii dotaţi, din Kyiv, cu profil în arta plastică. După absolvirea şcolii din capitala Ucrainei, serviciul militar l-a purtat tocmai în ţinutul Primorie. Acolo, nimerind la spital, a început să sculpteze chipurile medicilor vestiţi ce-l priveau din portretele de pe pereţi, iar când a revenit acasă s-a pasionat de arta executării ţesăturilor decorative.

Astfel, de tânăr s-a condamnat la austeritate, căci oamenii de creaţie care nu se acomodează cerinţelor pieţii de consum nu se desfată în bunăstare. Mihai Alisavetei, deşi de două decenii este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Ucraina, n-are un atelier sau măcar un mic spaţiu pentru intimitatea creaţiei, unde să nu-l deranjeze nimeni. Lucrează în strâmtoarea apartamentului, acolo unde doarme şi serveşte masa. E foarte dificil să-şi câştige existenţa, mai ales în ziua de azi, când nici păsările cerului nu trăiesc numai cu aer, darmite un om în carne şi oase, care mai are şi responsabilităţi de familist pe umeri. Scriu toate acestea nu dintr-un sentiment de compasiune, căci pictorul, ca om împlinit în vocaţia sa, n-are nevoie de mila nimănui. Totuşi, sper şi mult aş dori să trezesc interesul unor oameni mai înstăriţi, faţă de creaţia sa, care merită încurajare şi susţinerea noastră.

Maria TOACĂ

În imagini: pictorul Mihai Alisavetei şi lucrările sale recente; talismanul său, bunica Veronica