La Cernăuţi, la Palatul Naţional al Românilor, am trăit o frumoasă şi fascinantă poveste din leagănul copilăriei… cu poetul Arcadie Suceveanu

La Cernăuți, în inima  Bucovinei, la Palatul Național al Românilor, am trăit o frumoasă și fascinantă poveste coborâtă parcă din leagănul copilăriei, o întâlnire în care poezia, amintirea și dorul de locurile natale s-au împletit într-o singură emoție: aceea de a-l asculta pe poetul Arcadie Suceveanu.

Întâlnirea cu scriitorul Arcadie Suceveanu, organizată la sediul Palatului Național al Românilor din Cernăuți de poetul și ziaristul Nicolae Șapcă, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți, a fost un adevărat eveniment cultural și sufletesc. O sărbătoare pentru iubitorii de poezie, dar, deopotrivă, și pentru însuși maestrul cuvântului, întors, fie și pentru câteva zile, pe meleagurile de unde i-au crescut cândva aripile zborului în lumea plină de miracol a poeziei.

Or, pentru Arcadie Suceveanu, autor a circa cincizeci de volume de poezie și eseuri, multe dintre ele dedicate copiilor, această întâlnire a avut, fără îndoială, o lumină aparte. A fost o reîntoarcere spre izvoare, spre vârsta dintâi, spre acea lume miraculoasă în care cuvântul nu este doar cuvânt, ci vrajă, joc, vis și început de poveste. Iar pentru noi, cei care îi iubim creația, întâlnirea a fost o adevărată sărbătoare a sufletului.

Poet al rafinamentului lingvistic și al metaforei înaripate, Arcadie Suceveanu ne-a citit din opera sa poetică, iar versurile sale au devenit o cheiță fermecată ce a descuiat, rând pe rând, inimile celor prezenți. Nu doar ale copiilor, cărora le-a dăruit unele dintre cele mai luminoase și mai frumoase pagini ale sale, ci și ale maturilor, care, ascultându-l, au simțit cum în ei se trezește copilul de odinioară.

Pentru câteva clipe, am pășit cu toții în acea împărăție fără vârstă a copilăriei, acolo unde minunile încă sunt posibile, unde poveștile nu se sfârșesc niciodată, iar visele își păstrează aripile. Nu întâmplător Arcadie Suceveanu este numit prietenul copiilor. El știe că, dintre toate vârstele, copilăria este poate cea mai apropiată de poezie, pentru că numai copilul mai crede cu adevărat în poveste, în miracol și în puterea cuvântului de a schimba lumea.

Răspunzând întrebărilor celor prezenți, poetul a deschis și o altă filă a vieții sale: aceea a devenirii, a căutărilor, a încercărilor și a drumului anevoios spre desăvârșirea artistică. A vorbit despre anii în care fiecare pas al artistului cuvântului scris era privit cu suspiciune, despre capcanele întinse de invidie și de un regim totalitar care nu privea cu ochi buni libertatea spiritului.

Drumul său nu a fost unul așternut cu trandafiri. Mai degrabă, a fost un drum printre spini, printre încercări și neliniști, pe care poetul le-a prefăcut, cu răbdare și har, în poezie. Și poate tocmai de aceea versul său poartă astăzi acea finețe aparte a cuvântului trecut prin focul experienței.

Debutul său poetic avea să se producă în paginile ziarului „Zorile Bucovinei”. Dar vremurile, cu toate asperitățile lor, aveau să-i schimbe destinul. Capcanele și îngrădirile întâlnite la fiecare pas al creației l-au determinat să părăsească baștina, Cernăuțiul, și să se stabilească la Chișinău, acolo unde harul său poetic avea să-i deschidă treptat drumul spre piscurile creației și să-l așeze în marea galerie a scriitorilor de marcă.

Și totuși, Cernăuțiul, Bucovina, satul natal Suceveni,  au rămas pentru el ca o lumină de neșters, ca un cântec auzit în copilărie și pe care sufletul îl poartă o viață întreagă. Dorul de meleagurile natale l-a însoțit mereu, iar acest dor l-a zidit cu timpul în însăși finețea cuvântului său, în acele versuri în care patria dintâi nu este doar un loc, ci o stare de suflet, o chemare, o memorie vie.

În poezia sa din ultimii ani, versul pare tot mai încărcat de întrebările fundamentale ale ființei, iar metafora se apropie tot mai mult de sensurile metafizice ale existenței. Poetul caută nu doar frumusețea cuvântului, ci și taina din spatele lui, acea oază de mister în care omul, timpul, memoria și destinul se întâlnesc.

Arcadie Suceveanu își construiește astfel un univers poetic inconfundabil, un adevărat sistem al cuvântului, în care fiecare imagine își caută locul, fiecare metaforă își află rezonanța, iar cuvintele par să se cheme unele pe altele, asemenea unor păsări care cunosc drumul spre aceeași zare.

L-am ascultat cu sufletul la gură și cu respirația parcă oprită, fascinați de finețea, muzicalitatea și armonia cuvintelor versurilor sale. Alături de noi s-a aflat și Excelența Sa, doamna Irina-Loredana Stănculescu, care a mărturisit, la rândul său, dragostea pentru creația maestrului și, în mod deosebit, pentru poezia pe care acesta a dedicat-o copiilor.

Și, ascultându-l, aveam senzația că timpul însuși s-a oprit în loc. Puteam să-l tot ascultăm…Pentru că, în glasul poetului, copilăria nu mai era doar o amintire, ci devenea din nou prezentă. Cernăuțiul, Sucevenii,  nu mai erau doar un oraș, o comună, ci un spațiu al memoriei și al dorului. Iar poezia nu mai era doar rostire, ci o întoarcere acasă. Poate că acesta este unul dintre marile daruri ale lui Arcadie Suceveanu: să ne facă să redescoperim, prin cuvânt, ceea ce credeam că am pierdut pentru totdeauna — copilul din noi, frumusețea lucrurilor simple și acea lumină tainică a începuturilor.

Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei, Cernăuţi