11 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Veteranul bucovinean Vasile ILICA, avansat… nonagenar!

18 noiembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

       Nãscut la 11 noiembrie 1924 în Broscãuţii Noi, raionul Storojineţ din nordul Bucovinei, este stabilit la Oradea din anul 1952. De profesie constructor, cu o viaţã activã de patruzecişitrei de ani în spate, nu uitã an de an, grija pensionarului proprietar de livadã în nordul Bucovinei dragi, aşteaptând cu speranţã încã o primãvarã de vis acolo, sã-l troieneascã florile de mãr, din ograda casei natale…

  Scriitor de istorie prin cele opt cãrţi semnate ca autor, aduce luminã prin titluri incitante: Martiri şi mãrturii din nordul Bucovinei, Momente din istoria zbuciumatã a Bucovinei, Bucovina pe calea reântregirii, Bucovina abandonatã, Bucovina noastrã, Basarabia la întâlnire cu istoria…Toate argumentând nedreptatea unei istorii a suflãrii româneşti greu încercatã şi în Bucovina de masacre, deportãri, întemniţãri şi dezrãdãcinãri. O soartã neânţeleasã a acestei pãrţi de Românie, doritã de imperii cu ţari şi împãraţi, cu protocoale neştiute şi rãzboaie, cu urme şi rãni sângerânde încã. Prin sufletul românului bucovinean, basarabean ori maramureşan, aşteptând dreptatea… Încã…Şi încã…Şi Ţara…

Vasile Ilica, în pragul celor nouãzeci de ani, trãieşte modest şi singur, într-un apartament cu douã camere, aproape de centrul Oradiei. A trudit pâinea cea de toate zilele prin toatã ţara, muncind pe diverse şantiere la Baia Mare, Bihor, Reşiţa. De la pensionarea din 1988, şi-a dedicat toatã activitatea studierii istoriei Bucovinei, scriind, cercetând, editând.

Îl gãsesc cu masa din sufragerie încãrcatã de cãrţi, studii, acte şi dosare. E semn de activitate intelectualã, specificã preocupãrilor lui de o viaţã. Prieteni şi colaboratori vechi, am convenit sã stãm de vorbã, cu gând de aniversare…

„Dar n-aibã iertare şi n-aibã scãpare

Cãlãi de viaţã, culturã şi neam“

Blestemul poeziei „Furtunã şi blestem“ a lui Lorin Fortunã, îi aduce aminte lui Vasile Ilica cã îi este interzisã intrarea în Ucraina. Publicarea celor 6 liste cu 222 de deţinuţi politici bucovineni(ucrainieni, români, evrei, polonezi) care se aflau la data de 22 iunie 1941 în închisoarea din Cernãuţi, fiind executaţi în secret de cãtre NKVD-ul sovietic şi îngropaţi pe teritoriul fostului cimitir militar român din Cernãuţi, în cartea „Momente din istoria zbuciumatã a Bucovinei“, a însemnat iniţial interzicerea prezentãrii cãrţii la Simpozionul dedicat comemorãrii a 70 de ani de la masacrul antiromânesc de la Fântâna Albã, organizat în 31 martie 2011 de Societatea Golgota din Cernãuţi, pe motiv cã titlul cãrţii şi conţinutul ei au caracter provocator, ulterior comunicarea şmechereascã de interdicţie a intrãrii în Ucraina, când în ajunul Sfintelor Paşti, încãrcat cu daruri pentru prietenii şi rudeniile de acolo, dorea sã treacã frontiera… „Eu nu mã consider un învins. Mã dor picioarele, pe care le-au tratat şase medici în ultimii doi-trei ani, dar cel mai mult sufãr pentru interdicţia de intrare în Ucraina, dispusã de autoritãţile ucrainiene. Prietenul Grişa din Cernãuţi, încã mã aşteaptã cu camera pentru gãzduire. Pe bucovinenii mei din satul Ropcea nu pot sã-i uit, am dus din România un camion de cãrţi pentru biblioteca lor. Mã aşteaptã apoi livada şi casa natalã din Broscãuţii mei…“

Ce bucurie vã lumineazã amintirile, domnule Ilica, îl întreb? „Sunt membru al Societãţii „Mihai Eminescu“ din Cernãuţi, al Asociaţiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina Bihor, al Asociaţiei Morãriţa. În anul 1991 am reuşit sã organizãm o delegaţie pentru documentare cei de la Pro Basarabia, condusã de dr. Ion Groza preşedintele de atunci. Am vizitat Storojineţul, satele româneşti din Bucovina, apoi din Basarabia. La Storojineţ, am aflat despre plasa Flondorenilor, moşia lor pe care s-a dezvoltat mai târziu oraşul, despre mormântul marelui patriot român Iancu Flondor, care prin atitudinea lui dârzã a legiferat Congresul şi hotãrârea de revenire a Bucovinei la Regatul României în  28 noiembrie 1918 la Cernãuţi, susţinând-o apoi alãturi de delegaţia bucovineanã prin prezenţa lor la Alba Iulia la Marea Unire. Despre ferocitatea comportamentului autoritãţilor sovietice instaurate ca urmare a ocupaţiei Armatei Sovietice în 1940, care în planul lor demolator, au şters criminal toate urmele acestei familii(castelul de reşedinţã în primul rând), culminând cu acoperirea criptei mormântului pentru a nu se mai putea identifica niciodatã patrioţii români care au fãcut cinste neamului, lãsându-ne România Mare… Dupã un an de la aceastã vizitã, în 24 noiembrie 1992, am reuşit acolo în cimitirul Maidan din Storojineţ, sã ridicãm monumentul lui Iancu Flondor (monument realizat la Oradea cu susţinere privatã). Am organizat deplasarea a douã autocare cu orãdeni simţitori la trãirea şi recuperarea istoriei românilor de orişiunde ar fi ei, care au participat emoţionaţi la sfinţirea acestui monument, într-un sobor condus de Preasfinţitul de vrednicã aducere aminte Ioan Mihãlţan Crişanul al Oradiei, Bihorului şi Sãlajului. Este poate cea mai frumoasã amintire, trãitã alãturi de un om cu mare inimã de român şi îl numesc pe dr. Ioan Groza,reuşind repunerea acestui stindard de românism acolo la Storojineţ, aproape de Cernãuţi, care pentru actualele generaţii de tineri, de elevi şi studenţi poate fi un traseu istoric şi o pildã de curaj. Un loc de pelerinaj al neamului nostru, binecuvântat în trãirea lui ortodoxã.“

Vã socotiţi un erou, sau o victimã, domnule Ilica? „Readucerea în faţa opiniei publice a masacrului din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albã, despre care eu am scris pe larg în cãrţile mele, sensibilizarea mass mediei româneşti pentru acest episod al istoriei noastre, a produs mare derutã în Bucovina chiar în acest an. Televiziunea românã prin competenţele realizatoarei Lucia Hossu-Longin, a documentat la faţa locului un film despre aceste evenimente, despre adevãrata istorie a Bucovinei, lucruri care au înspãimântat autoritãţile de acolo. Şi suntem în anul 2014 bãgaţi de seamã! Dar eu trebuie sã spun adevãrul: cei peste omiecincisute de români, din satele Iordãneşti, Ropcea, Pãtrãuţii de Jos şi de sus Cupca, Suceveni, etc, cu prapuri luaţi din biserici, şi cruci primite de la preotul din Biserica Sucevenilor, cu steaguri albe ca sã arate grãnicerilor cã ei nu posedã arme, ce doar o sfântã dorinţã da a pãrãsi Bucovina, deoarece nu pot suporta regimul „eliberatori-lor“ sovietici. Toatã aceastã gloatã de oameni s-a pus în mişcare datoritã unei provocãri lansate de NKVD-ul sovietic care a rãspândit zvonul cã dupã repatrierea celor 80.000 de nemţi trãitori în Bucovina în toamna anului 1940, a venit şi rândul românilor, respectiv cei care aveau rude apropiate în România, pentru reântregirea familiilor… Deci masacrul de la Fântâna Albã a fost „planificat“ de autoritãţile sovietice pentru a se da o lecţie tuturor acelora care ar mai îndrãzni sã forţeze frontiera URSS-ului.  Au fost seceraţi mişeleşte, familii întregi, cu pãrinţi şi copii ţinându-se de mânã în disperarea lor, aruncaţi în cele douã gropi comune de pe dealul Sucevenilor, mulţi îngropaţi muribunzi, de vii…Aceastã tragedie de la Fântâna Albã, este o ranã nevinovatã a sufletelor românilor secerate pe pãşunea Varniţei… Jalea de nedescris, ţipetele de groazã ale celor împuşcaţi, pãşunea plinã de morţi şi rãniţi, nu se poate uita…Şi cãrţile mele documenteazã consemnând mãrturii ale supravieţuitorilor, ale urmaşilor celor masacraţi, batjocoriţi, întemniţaţi ori aruncaţi în gropi comune… O memorie, care pentru rãstignirea românilor, ne doare… O mãrturie de sânge a neamului românesc…“

Trãiţi în Oradea din anul 1952. Ce a însemnat pentru Vasile Ilica Oradea ?

„În primul rând a însemnat împlinirea destinului meu. Cãsãtoria, naşterea fiicei noastre, construirea casei, naşterea nepotului şi..decesul soţiei în 1985, dupã ce în anul 1983 am petrecut-o pe mama…Am lucrat ca şef de lot la Sovrom construcţii, cu şef inginer sovietic din 1952 pânã în 1967. Am construit infrastructura exploatãrii de uraniu de la Ştei-Bãiţa. Am trecut fiind promovat la Centrul de Proiectãri Bihor unde am lucrat douãzecişicinci de ani pânã la pensionare. La aceastã instituţie m-am specializat în sistematizare şi organizarea teritoriului. Pe atunci avea peste patru sute de angajaţi. Am avut timpul necesar, starea de documentare şi studiu a cunoaşterii şi a implicãrii în toatã problematica bucovineanã. Toate drumurile mele cãtre locurile natale au însemnat o muncã continuã de culegere a mãrturiilor trãitorilor din satele bucovinene despre evenimentele care i-au lãsat fãrã ţarã, fãrã avere, mulţi fiind deportaţi, arestaţi, urmãriţi, chinuiţi. Stalin a decretat uşor: colectivizarea sã se încheie în doi ani ! Cercetând fapte, decizii, documente, ascultând mãrturiile trãitorilor acelor evenimente, am înţeles de unde vine atâta urã împotriva românilor: ocupantul sovietic promova o politicã de stat de împuţinarea românilor prin deportarea, neutralizarea şi asimilarea acestora. Era o politicã de stat ! Doar aşa puteau justifica pretenţiile teritoriale, rãpirea şi anexarea de provincii româneşti. Am fost şi eu un martor ocular: eram elev la liceul din Storojineţ, în 28 iunie 1940, vãzând deruta autoritãţilor noastre româneşti la ocuparea de cãtre sovietici a Nordului Bucovinei! Astfel, Legiunea de jandarmi din Storojineţ a primit ordinul de evacuare în dimineaţa zilei la orele 08.30 şi abia au apucat sã încarce arhiva, armamentul şi câteva lucruri pânã la ora 14.30 când au pãrãsit oraşul, cãci la ora 16.00 tancurile Armatei Roşii au intrat în oraş. Revenind, am cunoscut la Oradea oameni de culturã deosebiţi: rãmâne de neuitat prof. Dr. Constantin Mãlinaş, ani buni director la Biblioteca Judeţeanã a Bihorului, cel alãturi de care am conceput primul numãr al revistei Familia Românã…Protopopul Marghitei Gheorghe Ciobai, în acest an chemat la Domnul, un om de culturã de mare calibru, directorul Culturii Bihorene Lucian Silaghi, prof.univ. Mihai Drecin de la Universitatea din Oradea, scriitorul Paşcu Balaci, dr. Ion Botoş din Maramureşu istoric, dr. Teodor Ardelean directorul Bibliotecii Judeţene Petre Dulfu din Baia Mare, primarii Oradiei Petru Filip şi Ilie Bolojan, pe dumitale domnule Tiberiu Moraru, cel care de aproape douãzeci de ani, mã porţi în şcolile bihorene pentru prezentarea şi lansarea cãrţilor mele, la zilele şcolilor, simpozioane, conferinţe istorice şi culturale. De pe Valea Bistrei, pe Valea Barcãului, la Ştei şi alte locuri. Datorez mult acestei prietenii şi mulţumesc pentru toate…

În pragul celor nouãzeci de ani, emoţia veteranului de rãzboi, a bãrbatului încã chipeş, cu tâmple tot mai albe se transmite, te pãtrunde, asemeni apelor unui fluviu cu multe, cu multe profunzimi… Vasile Ilica este o carte de istorie trãitã, un istoric autentic prin tot ce a scris despre neam şi Ţarã, acum dorindu-şi cu lacrimi în ochi sã-L ţinã Domnul, sã apuce sã mai vadã odatã, icoana din sufletul sãu, Bucovina natalã… România lui neuitatã…

La mulţi ani veteranule de nouãzeci de ani, Vasile Ilica! La mulţi ani prietene Vasile Ilica! Cu sãnãtate şi binecuvântare de la Dumnezeu! Cu bucuria Sfintelor Paşti ale urmãtorului an, care sã te afle acolo în Bucovina noastrã…în România noastrã neuitatã…Doamne ajutã!

A consemnat,

 Tiberiu MORARU

FOTO DE GH. PETRILĂ