29 noiembrie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

EMOŢII RĂVĂŞITOARE ÎN FAŢA UNEI FOTOGRAFII

19 noiembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Pornind cu prietenii mei din corul „Dragoş Vodă” spre localitatea Stroieşţi din raionul Noua Suliţă, la dezvelirea crucii înălţate în memoria victimelor regimului totalitar stalinist, de Ilie Popescu, preşedintele Societăţii publice „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi, am luat cu mine şi fotografia unui coleg din îndepărtata-mi tinereţe. O păstrez de câteva decenii, iar evenimentul de la Stroieşti mi-a răscolit memoria, amintindu-mi de soarta dramatică a fostului coleg. M-am gândit că la mitingul de doliu de acolo numaidecât vor fi şi rude de ale sale. Şi n-am greşit, într-adevăr, m-am întâlnit cu verişori de-ai lui Ilie Eftemi, urmaşii familiei deportate în Siberia. Am stat de vorbă, am lăcrimat împreună şi ne-am amintit de unchiul lor Ilie, vinovat doar de faptul că tatăl său a fost primar la Stroeşti, şi a participat la un congres în România.

Desigur, atunci când l-am cunoscut pe Ilie, nu puteam să ştiu prin ce chinuri a trecut el, căci în acei ani era periculos să sufli o vorbă despre deportări. Ne-am întâlnit în 1957, învăţând doi ani la aceeaşi instituţie specială de pregătire a specialiştilor în domeniul culturii, mai precis la şcoala de iluminare culturală, cum se numea pe atunci. Am nimerit în aceeaşi grupă. Ilie Eftemi era un student foarte sârguincios şi ager la minte. Şi eu, şi el studiam baianul. Zilnic exersam câte 5-7 ore. După doi ani de studii, noi îi depăşisem pe profesori în ce priveşte stăpânirea instrumentului.

Ilie mi-a rămas în amintire ca un bun prieten şi un om cinstit. De multe ori, când rămâneam în doi, îmi povestea despre viaţa sa în Siberia, despre tatăl său mort acolo din cauza muncii silnice şi a gerului. Mi-a mărturisit că nu se poate acomoda la viaţa de aici, că doreşte să se întoarcă la locul de exil al părinţilor săi. Eu nu-l înţelegeam, mă miram că un român nu poate trăi printre ai săi. La acea vârstă fragedă, nu puteam să înţeleg tragedia acestui tânăr.

Apoi drumurile ni s-au despărţit. Eu mi-am făcut serviciul militar, am susţinut admiterea la Universitatea din Cernăuţi... După demobilizare, am fost de câteva ori la Ilie la Stoieşti. L-am găsit distrus sufleteşte, dezamăgit şi foarte amărât. Dorea şi el să-şi continue studiile la Universitatea noastră, însă nu avea nici o şansă, din cauza că a fost deportat împreună cu părinţii, etichetaţi ca duşmani ai poporului.

Deşi a fost deştept şi miruit cu talent artistic, în faţa lui toate drumurile erau închise. Mai ştiu despre Ilie Eftemi că a fost trei ani primar la Stroeşti. Dar nu s-a putut acomoda printre consăteni. S-a întors în Siberia, la pământul unde s-a rupt firul vieţii tatălui-său, rămânând să doarmă şi el acolo.

Gheorghe ONOFREICIUC, or. Hliboca

În imagine: Ilie Efermi, în timpul studiilor la Cernăuţi