06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DUPĂ ROD SE CUNOAŞTE POMUL ŞI DUPĂ FAPTE OMUL

23 martie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Vorba dulce mult aduce, glăsuieşte un proverb românesc. Se mai spune că îl întâmpinăm pe om după haină şi-l petrecem după vorbă. Astfel strămoşii noştri vroiau să pună în lumină adevărul că felul de a vorbi caracterizează personalitatea omului. Am fericirea să nu trăiesc numai cu grijile propriei gospodării, să fiu mereu în contact cu lumea. În virtutea profesiei de care m-am despărţit de câţiva ani (am lucrat ca profesoară de limba şi literatura română), nu pot să nu-mi ascut auzul la felul cum vorbesc oamenii din jur – în biserică, la piaţă, în transportul public… Îmi place să discut cu oameni de diferite vârste – de la copii mici şi adolescenţi până la octogenari.

dragoste de limba maternă, simt o mare bucurie şi-mi amintesc de versurile poetului George Sion: „Limba, ţara, vorbe sfinte/ La strămoşi erau,/ Ei ar plânge în morminte/ Când ne-ar asculta./ Al lor geniu ne şopteşte/ Din mormânt mereu:/ O, vorbiţi, scrieţi româneşte/ pentru Dumnezeu!”.

Îmi stau în faţă cuvintele filozofului antic Seneca: „Instruirea nu este un scop în sine, ci pregătirea omului pentru viaţă”. Haideţi, deci, să ne întrebăm dacă suntem noi pregătiţi de viaţă în acest secol perturbat. Cum sunt şi cine sunt eu, omul secolului XXI? Ar trebui să cuget că sunt copilul lui Dumnezeu şi sfinţii din icoane îmi sunt model de cumpătare, blândeţe, bunăvoinţă, răbdare. Avem şi destule exemple vii. Fiecare om trebuie să radieze lumină din sufletul său. Ca punct de reper ar trebui să ne fie părinţii, profesorii, preoţii, cărturarii sau cum li se mai spune – cei cu scaun la cap.

Din păcate, deseori îmi zgârie auzul injurii în public, vorbe necugetate, rostite cu nervozitate. Să ne amintim cum ne învăţa Anton Pann: „Când vrei să vorbeşti, la gură/ Să aibi lacăt şi măsură…”. Imaginaţi-vă, stimaţi cititori, o domnişoară elegant îmbrăcată, delicat machiată, dar cu ţigara în gură şi rostind vorbe murdare. Nu numai că e mare ruşine, ci şi un păcat strigător la cer. Când mi se reproşează că am rămas în urmă de viaţă şi moda tineretului contemporan, gândul mă poartă la cei şapte ani ai mei de-acasă şi la manierele mamei, bunicuţei mele. Nu întâmplător se spune în popor că un copac cu rădăcini adânci nu se teme de furtună. Pruncul învaţă odată cu laptele mamei rugăciunea la icoane, poveşti şi cântece de leagăn, şi, nu în ultimul rând, comportarea în familie. Noi, mamele şi bunicile, suntem oglinda vie în faţa copilului. De mult mai mult folos este o carte citită împreună, decât televizorul cu emisiuni prosteşti.

E bine să avem în casă măcar o etajeră cu cărţi, colecţii de ziare româneşti. Or, slavă Domnului, avem de unde alege şi abona publicaţiile care ne trezesc interesul. În casa mea, bunăoară, nu lipseşte ziarul cel mai aşteptat, „Zorile Bucovinei”, unde găsesc multe îndemnuri de învăţătură, poezii, noutăţi interesante. Haideţi să alergăm după înţelepciune, nu doar după bani, căci banii nu hotărăsc totul şi nu banu-l face pe om, ci invers se petrece acest lucru.

Pe timpuri, când lipseau presa, radioul, noutăţile se transmiteau din gură în gură. Povesteau bătrânii de-o întâmplare cu un bancher din Storojineţ, care, când socotea banii, a bătut un vârtej de vând şi i-a închis ermetic uşa, cheia rămânând dinafară. Peste câteva zile l-au găsit rudele mort în fotoliu. În faţă avea un bileţel pe care scrise: „Cu bani şi fără pâine mori, cu pâine fără bani trăieşti”.

Am trecut nu demult pe la rudele din Prisicăreni, Carapciu, Iordăneşti. Din vorbă-n vorbă, mi-am dat seama că sunt şi în zilele noastre oameni care pun preţul pe cinste şi comportament. De exemplu, înainte de logodnă, rudele tinerilor se interesează din ce neam, din ce viţă provin ei. Nu pretutindeni se pune pe prim plan maşina sau banii. Unii se interesează cine sunt părinţii mirelui sau miresei, cum au trăit buneii la ruşi, la români, neuitând de proverbul că după rod se cunoaşte pomul, iar după fapte omul. Îmi creşte inima de bucurie când trec prin satul meu de baştină, Carapciu pe Siret. Întâlnesc adulţi şi copii cu suflet mare, cu zâmbetul pe buze şi cu „buna ziua” în gură. Prin curţi şi grădini e curăţenie, pe toloacă pasc oi, zburdă mieii… Îmi place să depăn amintiri cu vechii cunoscuţi – cu Ilie, Ion, Floarea şi Niculuţă Bojescu, cu Tiţa Elenei lui Iliuţă şi Catrinuţa Domnicăi lui Toader a Gheorghiesi… Aşa obişnuiesc bătrânii să se numească la vatra unde m-am născut.  Vorbind cu ei, îmi pare că stau la sfat cu mama mea de dincolo de moarte – Veronica lui Gheorghe a lui Andrei, Dumnezeu s-o ierte. Parc-o văd cum umblă prin ogradă cu un cojoc alb în spate şi cu atâta bunătate în privire şi la vorbă.

Îmi amintesc de Zamfira lui Iustin din Gârla Lupului, gătită ca o fată mare, în cămaşă cu altiţă, cu pieptar şi în cătrinţă, de Floriţa lui Simionel, care obişnuia să-şi spună rugăciunea noaptea pe lună, pe pod la poartă, având o droaie de copii după ea. Dar cum pot să uit de Costică a lui Manole şi Ilenuţa din Coturi, care umblau, aidoma lui Harap Alb, cu o trăsură cu doi cai mândri, purtând toate miresele la cununie… Mai erau Dumitru Ghebosul, cojocarul satului, ce scotea cuvinte de aur din gură, şi Toderică al lui Paul, care ne citea din scriptură.

Mă bucur astăzi, aşa ca în trecut, de neamul meu de români cu suflet mare, oameni cu traiul aşezat mai departe de forfota oraşului şi mai aproape de cetina Carpaţilor. Ei îşi păstrează datinile străbune şi graiul nealterat. Cunoscându-i şi fiind ataşată sufleteşte de ei, cred că românii din satele noastre de pe ambele maluri ale Siretului şi de lângă Prut vor vota statutul de limbă regională pentru graiul lor matern şi îl vor aplica în viaţă, aşa cum răsună îndemnul dintr-un vers de George Coşbuc: „Dacă-n vremea tulburată/ Nu ne-am dat noi graiul ţării,/ Azi în ziua deşteptării/ Cum să-l dăm?”.

Domnica MIHĂLESCU-LUCHIANIUC, s. Ostriţa, raionul Herţa