20 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MAI BINE PE RUINELE DE-ACASĂ, DECÂT PĂHARUL CU PELIN AL BEJENIEI

4 decembrie 2014 р. | Categorie: Noutăţi

Rândurile de morminte anonime, sutele de morţi neidentificaţi în morgile din sud-estul Ucrainei, zecile de cadavre în putrefacţie mă înfiorează zilnic, de când s-a semnat memorandumul de la Minsk şi Europa cere tot mai insistent să se respecte acordul privind încetarea focului de către toate părţile implicate în războiul din Ucraina. Dar cel mai trist şi mai oribil tablou mi-a apărut, pe la începutul toamnei, la vederea trenului Kyiv-Lugansk, care câteva zile la rând a pornit din capitală încărcat de lume. După câteva luni de viaţă paşnică, odată cu răcirea vremii, dar, probabil, şi a sentimentelor celor care i-au adăpostit, mulţi refugiaţi din Donbas se porneau în masă spre locurile natale.

Am văzut lacrimi în ochii celor care îi conduceau şi mare deznădejde pe chipurile oamenilor decişi să se întoarcă la ruinele lor de acasă, indiferent dacă e eliberat sau ocupat teritoriul – pentru noi „din zona operaţiunilor antiteroriste”, iar pentru ei „cel mai scump loc de pe pământ”. Urcând în tren, aceşti oameni nu ştiau dacă vor ajunge la capătul drumului unde le este baştina, dacă îşi vor găsi casele întregi. Dar porneau dezorientaţi în necunoscut sau mai curând în infern, cu copii de mână, cu un căţel sau o pisică în braţe.

Cât a circulat garnitura de tren Kyiv-Lugansk, ministrul politicii sociale, Ludmila Denisova, a estimat numărul refugiaţilor care s-au întors în regiunile Doneţk şi Lugansk la circa 86 mii de persoane. Încă la începutul lunii septembrie, din Kyiv au luat calea spre Donbas 5.590, iar din Harkiv – 4.950 de persoane. Această informaţie a fost făcută publică la 8 octombrie, în cadrul forumului republican al sindicatelor din Ucraina. Tot atunci, ministrul a relatat că încă 360 mii de refugiaţi se află într-o situaţie precară în diferite regiuni ale ţării. Potrivit datelor difuzate recent de ONU, numărul persoanelor care au părăsit zona de conflict ajunge la un milion de oameni. Dintre aceştia 490,46 mii se află pe teritoriul Ucrainei, iar 546,613 mii peste hotarele ţării. În epicentrul operaţiunilor militare la momentul de faţă trăiesc 5,2 milioane de oameni. La 24 noiembrie, Irina Gheraşcenko, împuternicitul Preşedintelui Ucrainei pentru reglementarea paşnică a conflictului din estul ţării, anunţa că din Donbas au fost evacuate în alte regiuni mai mult de 458 mii de persoane, din care 124 mii sunt copii.

Ghennadi Moskal, guvernatorul regiunii Lugansk, spunea cu vreo lună în urmă că zilnic câte 50-60 de mii de persoane din teritoriile ocupate de separatişti trec linia frontului pentru a se înregistra ca să-şi primească pensiile şi alte îndemnizaţii în localităţile aflate sub controlul armatei ucrainene. Şi tot el susţine că 85-90% din localnicii aflaţi în teritoriile ocupate din Lugansk sunt de partea pro-ruşilor. Din această cauză guvernatorul susţine decizia guvernului de a sista finanţarea teritoriilor ocupate – plata pensiilor, salariilor alocaţiilor sociale. „Cei care au luat conducerea în RPL trebuie să-şi asume responsabilitatea şi să-i asigure cu toate cele necesare pe oamenii care au stat la coadă să-i voteze. Ei merită puterea care o au. Dacă nu le place n-au decât să se răscoale, aşa cum s-a ridicat Maidanul contra lui Ianukovyci”, comentează G. Moskal situaţia dramatică a locuitorilor rămaşi sub ocupaţie.

Oamenii s-au obişnuit cu bubuiturile de tun, exploziile minelor, cu traiul în subsoluri şi aşteptarea de a primi o pâine ca ajutor umanitar. Însoţiţi de moarte la tot pasul, civilii rămaşi sau reîntorşi în zona de război, totuşi, nu vor să trăiască aşa ca mai înainte, până la escaladarea conflictului militar. Un sondaj efectuat în 110 localităţi din Doneţk între 12-21 septembrie atestă că numai 7% din respondenţi îşi doresc statutul de odinioară al regiunii lor, iar 42% - împuterniciri mai mari în componenţa Ucrainei, 26% - în componenţa RPD şi numai 16% - alipirea la Rusia. Se precizează că marja erorii este de 2,2%, însă în condiţiile existente în acea zonă cu mari rezerve putem da crezare obiectivităţii acestor sondaje sau altor diverse chestionare.

Un lucru e cert: şi în secolul XXI, epoca globalizării şi marilor migraţiuni, lumea puţin s-a schimbat în privinţa ataşamentului faţă de locurile natale. În orice limbă ar vorbi, oricum ar gândi, omul este mistuit de dorul de ACASĂ. Trenul Kyiv-Lugansk mi-a răscolit dureroase amintiri auzite în copilărie de la bunica şi alţi bătrâni din satul natal care au băut păharul cu pelin al bejeniei – în primul război mondial, iar după câteva decenii au trecut prin calvarul deportărilor staliniste. Românii din Boian şi Lehuceni au fost ridicaţi de-a valma în 1914 şi evacuaţi tocmai în Astrahani, pe Volga, fiind astfel protejaţi de bătăile tunurilor. Nefiind în stare să rabde până la sfârşitul războiului, s-au întors samavolnic pe meleagurile natale, când pământul lor scump încă ardea în foc şi pară. N-au găsit decât ruine, cenuşă şi buruieni, din care le ieşea în întâmpinare câte un câine. Bunica îmi povestea că curgeau lacrimi din ochii câinelui găsit printre ruinele de acasă. Probabil, şi în inima ei ardeau în văpaia dorului versurile din jurnalul soldatului Ilie Vaipan, despre care ne-a scris corespondenta noastră netitulară Eleonora Bizovi: „Decât în ţară străină/ Să bei apă din fântână,/ Mai bine în satul tău/ Să bei apă din pârâu”.

Mult mai dramatică, scăldată în lacrimi, a fost revenirea conaţionalilor noştri din lagăre şi exilul stalinist. După pribegia impusă de primul război mondial, românii s-au întors în ţara lor unificată, au fost ajutaţi de stat să-şi reclădească casele şi destinele. Îndeosebi beneficiau de ajutoare şi drepturi social-politice văduvele de război, indiferent pe care fronturi le-au căzut bărbaţii. Iar, după ispăşirea pedepselor aplicate de puterea sovietică, oamenii se întorceau la casele lor ocupate de străini, fiind nevoiţi să-şi răscumpere gospodăriile distruse, să se descurce numai cu ajutorul de la Dumnezeu. Stigmatul de duşman al poporului i-au urmărit decenii în şir, copiii lor fiind marginalizaţi în toate, trataţi ca oameni inferiori. Înregistrând mărturiile multor deportaţi, am observat că aproape toţi s-au pornit spre casă în perioada când începeau să trăiască ceva mai bine pe pământul străin, să nu mai rabde foame, găsind limbă comună şi sprijin din partea localnicilor. Totuşi, în pofida primejdiilor şi suferinţelor îndurate pe lungul drum al întoarcerii, în ciuda epidemiilor şi foametei ce bântuiau pe meleagurile natale, românii coborau în gara din Cernăuţi, de la Mahala sau Boian, căzând în genunchi şi sărutând glia străbună.

Şi astăzi, când s-au ridicat noi generaţii, cu altfel de simţiri şi dorinţe, când tinerii îşi găsesc fericirea într-o lume mai bună, pentru mulţi cel mai dorit rămâne drumul spre ACASĂ, fie neted, presărat cu flori, fie îndesat de mărăcini.

Maria TOACĂ