27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„DE NECAZ ŞI SĂRĂCIE, CĂDEAU PĂDUCHII DE PE MINE CA PUZDERIA”

22 decembrie 2014 р. | Categorie: Destine

Nu ştiu când eram noi, românii, mai de plâns, mai umiliţi, atunci, în 1940, când am fost luaţi sub „protecţia” blestematului de diavol de la răsărit, când românii autohtoni au fost deportaţi, exterminaţi în masă în închisori şi gulaguri staliniste, dar nu şi-au vândut sufletul pe trei arginţi, jertfa adusă la altarul Neamului fiind demnă de acei care s-au sacrificat pentru idealul naţional, ori acum, când ne trunchiem rădăcinile arborelui Naţiunii, înstrăinându-ne copiii de Graiul Străbunilor. Dar oare pentru această trădare de valori naţionale au suferit atât de mult buneii şi străbuneii noştri?

Din „fericirea” „raiului” adus de cotropitorii stalinişti au gustat din plin şi românii din Voloca, raionul Hliboca (Adâncata). Cu această durere răvăşitoare în suflet voloceanca Varvara ONOFREICIUC a ajuns la vârsta nonagenară. A trecut prin multe furtuni ale vieţii, dar, probabil, astfel i-a fost predestinat de Cel de Sus ca să trăiască ani bogaţi şi mulţi, ca să le povestească şi strănepoţilor despre greutăţile, sărăcia, calvarul românilor după „eliberarea” Bucovinei de către sovietici. O trec şi acum fiori de gheaţă, când îşi aminteşte de infernul în care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea.

„Am fost atât de necăjită şi n-am crezut nicicând că o să ajung la aceşti ani. La vară, dacă-mi dă Dumnezeu sănătate, împlinesc 93 de ani. Domnul mi-a dăruit o bătrâneţe frumoasă şi fericită, mângâiată de iubirea celor scumpi şi dragi – a fiului Gheorghe, fiicei Stela, nepoţilor şi strănepoţilor”.

Fratele dumneaei, Gheorghe Penteleiciuc, însă, n-a avut parte  de un asemenea dar ceresc. Zilele i-au fost curmate la vârsta de doar 20 de ani. A fost vânat de „stribocii” satului, slugoii regimului bolşevic, şi dus în neagră străinătate, să i se întoarcă înapoi doar numele, înveşnicit în catedrala de sfinţi ai neamului.

„Aveam vreo 18 ani, când fratele Gheorghe a fost arcănit de „striboci” şi dus la moarte, la Onega, unde s-a stins de foame şi muncă silnică. Puţini au fost dintre acei români norocoşi, care s-au întors la vatră. Numai piele şi oase, nici nu ne închipuiam cum de se ţinea sufleţelul în el, s-a întors acasă vecinul Mitruţă Semeniuc al Ilenei Lupului. A venit nu un tânăr frumos şi voinic, cum a fost dus cu forţa, ci un schelet de doar 36 de kilograme, încât îl bătea vântul. Fratele meu, însă, a rămas să zacă în pământ străin, fără cruce şi lumânare la căpătâi, dar îi sunt sfeşnice vii lacrimile din inimile noastre.

După ce şi-a mai revenit, Mitruţă Semeniuc ne-a povestit prin ce calvar au trecut – munceau din zori până-n noapte înfometaţi şi aproape goi, dormeau în barăci, în ger. Se îmbolnăveau şi mureau cu sutele, fiind aruncaţi în gropi comune. De foame mâncau pisici.

Erau timpuri foarte grele. Încă nu umblam la şcoală, când torceam fuior, împreună cu fratele Mitruţă. Apoi, când am mai crescut, după ce am făcut 4 clase la români, mai întâi la şcoală în câmp, la Ion Pitei – 2 ani, iar în clasa a 3-4-a – la Ion al lui Costan, în loc să umblu la şcoală, stăteam cu copilul surorii mai mari, Domnica, care se îmbolnăvi după naştere. Avea nişte dureri îngrozitoare, când răcnea, se auzea în tot satul. A suferit din toamnă şi a decedat în sâmbăta Paştelui, iar soţul ei s-a căsătorit la doar 6 săptămâni. A făcut nuntă cu scripcari, părinţii mei erau foarte supăraţi pe el.

 Legănam toată noaptea copilul şi cădeam de oboseală. M-au umplut şi păduchii. De necaz şi sărăcie, cădeau păduchii de pe mine ca puzderia. Îmi aducea mama de mâncare, însă trebuia să hrănească încă două suflete neputincioase – pe părinţii bătrâni ai cumnatului. Când m-a luat acasă, îmi părea c-am nimerit în rai. Ţeseam, împreună cu mama, ţoale, pânză de cânepă, apoi cătrinţe cu toiaguţ şi sucitură. Aveam vacă cu lapte, vindeam brânză, smântână şi cumpăram din Cernăuţi pâine. Ne-a ferit Dumnezeu de foamete, dar şi munceam mult.

Au fost mari greutăţi, să nu mai pătimească nimeni, nici urmaşii noştri, să nu îndure lipsuri şi nevoi ca noi”.

Felicia NICHITA-TOMA