17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Eminescu, omul mai-mult-ca-perfectului-iubirii

20 ianuarie 2015 р. | Categorie: Eminesciana

De fapt, dacă încercăm să căutăm ideea principală a omului, a fenomenului numit Eminescu, mi se pare a-i putea afla esenţa în capacitatea lui sufletească enormă, urieşească, ce i s-a hărăzit dintru început. Aceea care îl îndemna irepresibil, din fragedă copilărie, abia dezghiocat către întâlnirea cu lumea, să o perceapă într-un halou de imagini fantastice, prelucrând elementele realului în athanorul său sufletesc spre a le transforma în dantelăria sublimă a unei alte lumi edenice, superbe, în care toate simţurile sale participau exacerbate de o încordare afectivă naturală, sine qua non, o simfonie în care se orchestrau armonic imageria vizuală, cu sugestiile genuin auditive, cu vrăjirea adierilor olfactive, toate asimilate şi aureolate de dublul fabulos al amintirilor unei lumi de basm provenite parcă din memoria atavică şi nimbate de unda unui copleşitor sentiment al sublimului, un fel de mai-mult-ca-perfectul-iubirii.

De decenii de când destinul m-a onorat cu şansa de-a lucra în proximitatea universului său, aşa îl percep eu pe Eminescu şi, dacă mă gândesc bine, în chip subconşient, am căutat mereu în oamenii pe care i-am cunoscut, bărbaţi şi femei, înălţimea spiritului său, frumuseţea şi nobleţea chipului, capacitatea enormă de-a simţi toate trăirile unui suflet omenesc, generozitatea, principiile sale ferme, onestitatea, caracterul şi subordonarea oricărui alt lucru adevărului (“adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul!”), de parcă el ar fi fost autorul rugăciunii despre Duhul Adevărului. Şi mai ales, conştiinţa lui înaltă, curată, fermă, faţă de orice datorie pe care o resimţea ca aparţinându-i şi care-i dicta să lupte mereu cu toate armele “din dotare” pentru destinul optim al naţiunii sale, al neamului său, luptă căreia îi subordona interesul personal, calculul a ce pierde şi ce câştigă, orientările partidului pe care s-ar fi cuvenit să le urmeze obedient ca unul ce conducea organul său publicistic. Am spus nu o dată că, de fapt, el a îndeplinit de facto, dar nu şi de iure, la modul cel mai exemplar, funcţia de avocat al poporului său în interesul căruia nu accepta nici un compromis, drept care a fost gratulat, din depărtări europene, cu sintagma “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” iar lucrările mai recente se întrec în a releva noi şi noi dovezi că acest motiv anume a fost acela care i-a atras cele mai mari suferinţe care au culminat cu sfârşitul său prematur.

Deci ce sărbătorim noi azi, de câteva decenii, în gerul zilei de 15 ianuarie? Exact aceste calităţi aproape nereale, întrupate în făptura unui om, ca să amintească şi să arate oamenilor că tinderea spre perfecţiune nu e o gogoriţă demagogică, ci a fost posibilă în viaţa unui om muritor, chiar, vai, mult prea devreme! Chiar dacă răspunsul acestor incredibile calităţi a fost, nu odată, nerecunoştinţa, sărăcia, trădarea, umilinţa, despresia, iar expresiile sale de indignare şi pesimism au fost exact manifestările dezamăgirii sale de-a i se răspunde în acest fel marii sale iubiri faţă de lume, fie ea natură sau societate, şi pe care sufletul său neasemuit de frumos dorea să o apropie de forma sa ideală.

Am reamintit aceste lucruri azi, când această lume s-a depărtat încă şi mai mult de ipostaza contemporană lui, s-a înrăit, s-a deteriorat în fibra sa morală şi afectivă şi în calitatea umană, în nivelul cultural şi, mai ales în ataşamentul faţă de naţiune şi de apărarea interesului acesteia, până la acceptarea pasivă a înstrăinării pământului strămoşesc pentru care el a luptat necurmat. E foarte bine şi meritoriu că sărbătorim ziua naşterii lui, devenită întrucâtva începătura unui hagiografii laice, că se adună lume la manifestări culturale, mai ales, aici în Botoşanii obârşiei sale. Dar totul rămâne formal şi exterior dacă nu înţelegem, nu pătrundem şi nu încercăm să ne apropriem spiritul său, acea nobleţe sublimă, acea frumuseţe deplină, nu numai a chipului său zeiesc, ci şi a caracterului său şi mai ales, a înaltei sale conştiinţe morale şi naţionale, a energiei sufletului său cu care a iubit lumea de când s-a dezghiocat către viaţă, adeverind parcă spusa celebrei scrisori către corinteni care pune deasupra tuturor lucrurilor lumii iubirea în sensul ei cel mai larg şi generos.

Ne amintim acum aşadar ziua de 21 Ghenari, când, în iarna lui 1850, preotul Ioan Stamate l-a botezat pe pruncul Mihail, fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al doamnei sale Raluca, în cristelniţa bisericii Uspenia din Botoşani, naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu, cel care s-a lepădat de Satana în numele unui prunc cu stea în frunte - şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica acelui an, la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rânduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română. Căci acea zi trecută în acest înscris bisericesc botoşănean avea să devină, în chip meritat şi simbolic, cea mai înaltă sărbătoare a culturii naţionale faţă de care cei onoraţi de a fi concetăţenii acestui înalt spirit creator au datoria de a se strădui tot mai mult să tindă către asemănarea cu el ca să merite această nobleţe unică în neamul românesc. 

Lucia OLARU NENATI 

http://www.monitorulbt.ro/

Foto: http://www.qualitativeschool.ro/