Dureroasă i-a fost ruperea de la tot ce i-a fost drag, îndeosebi renunţarea la duminicile când alerga la repetiţiile corului „Dragoş Vodă”, îmbrăca costumul naţional la spectacole de respiraţie românească...
vorbeau că dacă nu azi-mâine, apoi poimâine armata română se va întoarce. Nimeni nu credea că ruşii s-au stabilit pentru vecie pe pământul Moldovei.
vorbeşte româna pe nota zece. Ascultând-o, e greu să crezi că e de alt neam – pe jumătate ucraineancă, pe jumătate poloneză.
E o adevărată doamnă, cea mai frumoasă, mai îndrăgostită de viaţă, încărcată de optimism şi luminată de bunătate fiinţă, pe care mi-a fost dat să întâlnesc printre oamenii de vârstă foarte înaintată.
cum să lăsăm pământul natal, unde se află mormintele moşilor şi strămoşilor, unde ne plâng amintirile!
Vorba cântecului: „Satule, satule, vatră frumoasă, /Departe mai sunt de casă” – urmează destăinuirea tristă, jinduită, ca o părere de rău. Auzind cuvintele acestui cântec popular, te furnică parcă ceva în piept. La noi, românii, o astfel de tristeţe se numeşte „dor”, cuvânt introdus în limba Esperanto, alături de cuvântul „doină”. E şi firesc pentru noi – te apucă un dor şi te pui pe doinit.
Se știe că legăturile sufletești dintre nepoței și bunici sunt foarte strânse. Și aceasta-i normal și nici într-un caz nu poate fi o daună în calea educației generației în creștere – bunicii au o mare practică de viață, ei în timpul creșterii propriilor copii n-au avut destulă posibilitate să le acorde atenția necesară și, principalul, ei caută să-i apere, să-i protejeze într-un anumit fel de propriile greșeli, comise în decursul vieții.
Nu ştiu când eram noi, românii, mai de plâns, mai umiliţi, atunci, în 1940, când am fost luaţi sub „protecţia” blestematului de diavol de la răsărit, când românii autohtoni au fost deportaţi, exterminaţi în masă în închisori şi gulaguri staliniste, dar nu şi-au vândut sufletul pe trei arginţi, jertfa adusă la altarul Neamului fiind demnă de acei care s-au sacrificat pentru idealul naţional, ori acum, când ne trunchiem rădăcinile arborelui Naţiunii, înstrăinându-ne copiii de Graiul Străbunilor.
Nici nu vă imaginaţi câtă bucurie mi-aţi adus şi câtă fericire mi-a umplut inima la sărbătoarea Zilei Bucovinei...
Viorica Popovici din Valea Cosminului nu e doar o fidelă cititoare a ziarului nostru, ci îi place şi să scrie diverse istorioare. Locuieşte într-un sat aproape ucrainizat, căci dacă cei bătrâni mai vorbesc româneşte, celor tineri şi „bună ziua” li-e ruşine să spună în română, însă dna Viorica abonează ziare româneşti – „Zorile Bucovinei” şi „Concordia”, căci cu cele „străine”, „de alte limbi”, după cum mi-a mărturisit, nu se poate deprinde. N-a avut norocul să înveţe în limba maternă, căci, după „eliberarea” Bucovinei de către sovietici, şcoala a fost ucrainizată. Nici apoi n-a avut posibilitatea să-şi continue studiile, cu toate că a învăţat foarte bine. O doare sufletul că se pierd frumoasele obiceiuri şi tradiţii străbune, graiul românesc.
Sunt oameni care rămân veşnic tineri, nu îmbătrânesc nicicând, sufletul cărora întinereşte ca şi codrul în primăvară, căci nu au altă povara mai dulce şi mângâietoare, decât cea de a iubi. Or, îi întinereşte dragostea de Grai, Neam, Ţară, de tot ce le aminteşte de părinţi, bunei şi străbunei. O astfel de iubire, ce-i ţine verde rădăcina vieţii, o întinereşte mereu şi pe corespondenta noastră netitulară Viorica POPOVICI din Valea Cosminului, cu toate că a ajuns la jubileul de 80 de ani, pe care l-a sărbători la 16 noiembrie. Îi dorim să fie sănătoasă ca inima iernii, iar floarea vieţii să nu i se vestejească nici la o sută de ani, păstrându-i tânără şi verde rădăcina, dorul de România.
Ilie (Iliuţă) Vaipan a trecut prin două războaie mondiale, lăsând o preţioasă amintire – jurnalul personal. Acest mândru bărbat şi trei fii ai săi, falnici ca brazii, au fost nimiciţi de călăii „eliberatori”.
mă înfiorez când cei tineri şi mai în vârstă au o nostalgie după viaţa în comunism, de parcă au dat uitării tot ce a fost al nostru, autentic, nu adus de pe aiurea...
În special, ţin să menţionez atitudinea ziariştilor faţă de actuala situaţie din şcolile noastre, lupta lor pentru menţinerea şi perpetuarea limbii române şi culturii naţionale...
„În 1940, când au năvălit în Voloca ruşii era jale mare, foarte mult tineret a fost dus la moarte în neagră străinătate. Nu aveam nici 15 ani, prăşeam la Gheorghe al Ioanei, mai la deal de calea ferată. Eram vreo 8 prăşitori, iar trenul venea plin cu tineri de la Cuciur, care răcneau în gura mare..."